Horezu
Un orăşel liniştit de munte, situat în depresiunea mărginită de lanţul Carpaţilor Meridionali la nord, renumit pentru ceramica creată de meşterii de aici, Horezu este destinaţia noastră de astăzi
Ana-Maria Cononovici, 30.03.2016, 13:19
Un orăşel liniştit de munte,
situat în depresiunea mărginită de lanţul Carpaţilor Meridionali la nord,
renumit pentru ceramica creată de meşterii de
aici, Horezu este destinaţia noastră de astăzi. Oraşul Horezu se află în partea centrală a judeţului Vâlcea, aproximativ la mijlocul
distanţei dintre Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu.
Denumirea actuală provine
de la numele deciuhurez, pasăre asemănătoare bufniţei care populează pădurile din jur. Numele de Hurezi a aparţinut iniţial actualei localităţi
componente Romani de Jos, pe valea râului cu acelaşi nume, despre care se fac menţiuni
documentare în secolul XV. Aici, la Romani de Jos, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), construieşte o
mănăstire care reprezintă o sinteză a artei şi măiestriei poporului român până în acel moment,
mănăstirea Horezu construită între anii 1690-1693 şi târnosită la 8 septembrie
1693. Mănăstirea Hurezi, împreună cu muzeul, moara şi schiturile sale, este considerată cel mai
reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru stilul brâncovenesc.
Biserica principală cu numele Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena dezvoltă modelul Bisercii episcopale a Mănăstirii Curtea de Arges, căreia îi
adăugă un pridvor tipic stilului brâncovenesc, cu arcade susţinute de zece
coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii târzii. Faţadele sunt decorate cu panouri
dreptunghiulare şi firide ornamentale cu cercuri. Ancadramentul uşii de intrare
este din marmură sculptată, pisania conţine stem Țării Românești şi pe cea a familiei Cantacuzino. Biserica adăposteşte un deosebit ansamblu de pictură
murală, în care pe lângă scenele religioase se află, în pronaos, o galerie de
portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor şi ale Cantacuzinilor.
Ştefan Rachieru de la centrul de informare
turistică Horezu ne-a invitat să aflăm cum se producea mălaiul la moară: Această moară, făcută pe piloni de lemn de stejar, este printre puţinele în
ţară construite în forma aceasta: pentru că apa cobora printr-un jgheab de lemn
şi căuşele acelei vârtelniţe care făceau să pună în mişcare utilajul în sine,
al morii, erau făcute tot din lemn şi apa bătea cu putere, ca într-o
hidrocentrală. Este exact principiul de funcţionare al hidrocentralei. La
interior sunt două pietre de granit, rotunde, una statică, care are pe ea nişte
nervuri şi una circulară, care se rotea în tot timpul, mişcată de apă. În
această moară, toţi locuitorii satelor îşi făceau mălai. La ora actuală moara
este întreţinută de Mănăstirea Hurezi şi este funcţională. Ne mândrim că a
rezistat din 1698, când a fost construită, cu o singură restaurare. Turiştii
pot să vină să o vadă.
Şi tot aici găsim şi Schitul Sf.Ştefan, pe care
Ştefan Rachieru ne invită să-l descoperim: Este schitul
construit de Brâncoveanu, pentru fiul său cel mic, Ştefănuţ. Schitul Sf.Ştefan
este una dintre capodoperele care aparţin mănăstirii Horezu. Cu o pictură
originală, s-a făcut doar spălarea, uşile de intrare sunt filigranate în
sculptură în lemn de tei, catapeteasma originală. Aici domnitorul şi-ar fi
dorit să fie locul în care prinţul cel mic, Ştefănuţ, să rămână până la
bătrâneţe. Locaţia este superbă, în mijlocul unei păduri, de brad şi castan
comestibil. Este printre puţinele plantaţii de castan comestibil din ţară, iar
în curtea mănăstirii sunt trei dintre castanii seculari, plantaţi chiar de
domnitor.
Oraşul Horezu este cunoscut şi ca centru
etnografic şi ca un vechi centru de ceramică populară. Turistul ajuns aici nu
poate să nu se oprească la atelierele meşterilor ceramişti, pentru a învăţa din secretele creării
oalelor de lut cu modele specifice, precum: cocoşul, peştele, frunzele, florile, păunul şi
spicul de grâu.
