Tanke Schön

Dilema tancurilor pentru Ucraina s-a rezolvat. Germania permite trimiterea "Leoparzilor" pe frontul din Ucraina, alte state, care deţineau astfel de maşinării le vor trimite şi ele. Altfel nu se putea, Germania produce şi livrează acest tanc şi alţi deţinători nu le pot trimite în altă parte decât cu acordul producătorului. Până şi Canada va trimite astfel de tancuri, de peste Ocean. Olanda nu are tancurile germane "Leopoard", ca să le trimită în Ucraina, dar a anunţat că le va cumpăra special cu acest scop. Americanii nu au nici ei tancuri germane, au tancurile proprii, numite Abrams, şi le vor trimite și ucrainenilor. Francezii vor face la fel, cu tancurile lor, Leclerc. 

Lituanienii, mereu cu sabia lui Damoclesov deasupra capului, au trimis, prin ministrul lor de externe, un joc de cuvinte care a cucerit lumea, devenind un adevărat strigăt de luptă: Tanke schon! Am zis de luptă? Aşa a fost citită şi ministra germană de externe, Annalena Baerbock, într-o declaraţie despre aprobarea germană pentru re-exportul tancurilor "Leopard 2". Observaţia ei, într-un cadru european, cum că ar trebui să ne luptăm cu Rusia, nu între noi, a fost imediat răstălmăcită  à la russe ca o declaraţie de război. Sau ca o constatare a vreunei stări de război al lumii occidentale cu Rusia. 

Ce se vrea ascuns aici este războiul de agresiune declanşat de Rusia lui Putin împotriva unui stat independent, Ucraina. Nu este nevoie de traducători specializaţi, acţiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei se conformează celor mai clasice definiţii ale războiului de agresiune. Atâta timp cât bombele cad pe casele de pe teritoriul Ucrainei, victima are dreptul să ceară şi să primească ajutor. 

Ceea ce cere Rusia comunităţii internaţionale este ca ţările civilizate şi democratice să se plimbe nepăsătoare pe stradă în timp ce Ucraina este călcată în picioare şi zdrobită cu lovituri nemiloase de o haită violentă. În aceste ţări care respectă drepturile omului, neacordarea de asistenţă este o greşeală înfierată de societate, dacă nu chiar o infracţiune. 

Ceea ce cere Rusia este să fie lăsată să îşi facă de cap după idei personale, extrem de nocive, chiar ucigătoare, pentru cei din jur sau chiar cei din interiorul Rusiei. De aceea, un tsunami de interpretări şi apostrofări se abate periodic dinspre Moscova, cu cele mai acute şi grave opinii şi declaraţii publice. Raportarea la trecut se poate face numai dacă istoria este foarte bine cunoscută. Acum, informația circulă aproape instantaneu, cu un telefon mobil poți transmite în direct, în întreaga lume, un eveniment, o întâmplare, un protest, o demonstrație, o revoltă, o invazie, bombardarea unor blocuri de locuințe de oameni pașnici. O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune dintotdeauna. O imagine în mișcare, și cu sunet, spune totul. De fapt, iar alunecăm spre justificarea pe care o simte necesară orice om de bun-simț. Dar situația este clară, asistăm la un război de agresiune după toate definițiile cunoscute iar de aproape un secol, războiul este interzis ca instrument de rezolvare a problemelor internaționale. Desigur, tot de un secol se știe că nu există încă un mecanism care să impună respectarea legislației internaționale privind interzicerea războiului. 

Prezența Rusiei ca membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU a scos total organizația mondială din atenția publică a ultimelor 11 luni, de când Rusia a atacat Ucraina. Dacă la început s-a mai încercat ceva prin structurile ONU neblocate încă de votul Rusiei, în scurtă vreme organizația de la New York a devenit inutilă și uitată. Toate acestea nu împiedică restul țărilor, comunitatea internațională, să răspundă solicitărilor de înarmare venite de la Kiev. Este singurul lucru pe care îl pot face, să ajute Ucraina să oprească invazia rusă. De aceea, acuzația repetată obsesiv că prin acest ajutor țările democratice devin parte la război nu poate fi decât penibilă, devreme ce vine de la agresorul care reproșează cetățenilor că nu este lăsat în pace să facă război.