Poetul Salamon Erno (1912-1943)

Una dintre noile minorități intrate în România Mare după 1918 a fost minoritatea maghiară. Astfel, noile elite intelectuale maghiare s-au exprimat în noul cadru politic al majorității române. Unul dintre scriitorii de limbă maghiară deveniți celebri după 1945 a fost Salamon Erno, mort la o vârstă tânără, 31 de ani. Este considerat victimă a Holocaustului evreilor din Transilvania de Nord anexată de Ungaria pe 30 august 1940.

Salamon Erno s-a născut pe 15 mai 1912 la Gheorgheni, orășel majoritar maghiar însă cosmopolit, cu minoritate armenească și cu puțini evrei. Tatăl său, muncitor forestier la fabricile de pe valea Mureșului, era de condiție modestă, ca și mama sa. Tatăl îi moare de tânăr, iar mama își dorește pentru fiul ei o carieră care să-i aducă venituri pentru o viață sigură. Ca scriitor, Salamon Erno a fost inspirat de condiția muncitorilor forestieri, de cea a oamenilor simpli în general, și a fost influențat de temele și legendele folclorului maghiar secuiesc. Istoricul Marius Popescu de la Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din România ”Wilhelm Filderman” a documentat scurta viață a lui Salamon Erno care și-a dedicat creația poetică oamenilor modești:

 ”Multe poezii au ca leit-motiv această viață grea din fabricile de cherestea. Descrie cu mare acuratețe relaționările dintre muncitori în barăcile unde erau cazați, unde locuiau pentru a presta munca. Vom regăsi fraternitatea dintre acești oameni, erau de culturi și limbi diferite, maghiari, evrei, români, germani. Poetul va lua parte la grevele de pe Valea Mureșului. Aici își va consolida pe deplin viziunea sa asupra vieții grele a muncitorilor pe care o transpune ulterior în poezii.”

Cedând dorinței mamei sale, Salamon începe să studieze Dreptul la Cluj, însă rămâne atașat muncitorilor, iar în 1932 participă la pregătirea grevelor lor. Este arestat și întemnițat la Miercurea Ciuc și în închisoare ia parte la o grevă a foamei de 6 zile. Este eliberat repede și pleacă la Brașov unde lucrează la ziarul de limbă maghiară ”Foi brașovene”. Scrie articole despre grevele muncitorilor și asistă la procesele intentate comuniștilor. Printre aceștia din urmă se afla și Nicolae Ceaușescu, viitorul lider autocrat al României dintre anii 1965 și 1989.

În ”Foi brașovene” Salamon își publică și primele versuri. Face traduceri din literatura română din scrierile lui Tudor Arghezi și Mihail Sadoveanu pe care le publică revista ”Korunk” (”Epoca noastră”). La ”Korunk” s-a format prima generație de scriitori de limbă maghiară din România și tot aici s-a format Salamon Erno ca scriitor. Iubește limba maghiară mai mult decât orice, așa cum spune și Marius Popescu:

”Salamon Erno și-a exprimat în termenii următori fidelitatea față de limba maghiară, ea fiind limba sa maternă: ”este frumoasă, unică, limba mea maternă. Din acest motiv, nu pot pleca. Cine pleacă va fi bîlbâit, nu va mai cânta niciodată.” Sigur că este foarte sugestiv și frumos spus, este valabil pentru fiecare dintre noi raportându-ne la limba maternă.”

Se căsătorește cu o învățătoare cu vederi de stânga ca și el. Este un mariaj reușit, el considerând-o pe soția muza lui și aceasta apare în multe versuri. Dar viața lui se apropia de marea schimbare pe care nu și-a dorit-o. Marius Popescu: ”Salamon Erno se va muta la Târgu Mureș unde viața lui va fi marcată, din păcate, de consecințele dictatului de la Viena din august 1940, orașul Târgu Mureș ajungând sub ocupație horthystă. În urma legilor rasiale, poetul a fost concediat, arestat, iar mai apoi mobilizat într-un detașament de muncă forțată și, într-un final, trimis pe frontul de est. Ceea ce numim muncă forțată pentru bărbații evrei din Ungaria acelor vremuri era că evreii erau obligați să servească în armată, dar în haine civile. Nu aveau dreptul să folosească arme, doar lopeți și târnăcoape pentru diferite munci pe teren în condiții foarte grele. Erau trimiși la deminare, iar în urma lor trecea armata maghiară, erau carne de tun.”

Salamon Erno a fost atașat de evreitatea sa, deși aceasta nu apare explicit în scrierile lui. Legile rasiale și listele după care mașinăria horthystă îi lua pe evrei și îi deporta fie pe front, fie în lagărele de exterminare naziste l-au făcut să-și urmeze destinul. Marius Popescu: ”Supus unor astfel de marșuri interminabile, o viață greu de dus din care foarte puțini bărbați s-au întors, a început să se șubrezească din ce în ce mai mult. La un moment dat, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Abia se mai ținea pe picioare, dar nu s-a despărțit niciodată de ranița sa plină cu cărți. A fost ucis pe 27 februarie 1943 în timpul retragerii din zona Donului, în Ucraina, de către doi soldați fasciști italieni.”

Liceul construit în 1905 în orașul său natal Gheorgheni îi poartă numele din 1968. Iar opera sa, care include 6 volume de poezie, și bustul din fața liceului îi întregesc astăzi memoria.