IN MEMORIAM prof.dr. VASILE BARBA (15.02.1918 – 20.10.2007) – patra parti

Tu 15-li di Șcurtu 1918 eara amintatu prof. Vasile Barba, hoara Livãdz ditu Gãrție, ți dusi la Ațelu di Analtu tu 20-li di Sumedru 2007, Freiburg tu Ghirmãnie, și pitricutu calea ditu soni di vruta-lli Fumeallie cu soia și Armãnamea di Iuțido, București – di la scamnulu a Suțatãllei Culturalã Armãneascã la Mirmințâlli “Stã Vinirea”, iu ari arãpaslu tu Murmintulu cu Ayalma “Armãnlu nu Keari” deadunu cu vruta-lli nicukirã prof. dr. Katharina Barba.

Tașcu Lala, 06.03.2025, 15:46

Tu 15-li di Șcurtu 1918 eara amintatu prof. Vasile Barba, hoara Livãdz ditu Gãrție, ți dusi la Ațelu di Analtu tu 20-li di Sumedru 2007, Freiburg tu Ghirmãnie, și pitricutu calea ditu soni di vruta-lli Fumeallie cu soia și Armãnamea di Iuțido, București – di la scamnulu a Suțatãllei Culturalã Armãneascã la Mirmințâlli “Stã Vinirea”, iu ari arãpaslu tu Murmintulu cu Ayalma “Armãnlu nu Keari” deadunu cu vruta-lli nicukirã prof. dr. Katharina Barba.

Cu furñia-a arãdzloru di ngrupari a avocatãllei Chiratsa Meghea la cari earamu duși, Custica Canacheu, Eva Bozgan, Mariana Marzavan, Tașcu Lala avumu muabeti cu Dominic shi Mihali Meghea, hilli a llirtatãllei, ta s’lomu di la nicukirata ali Cireșica vivliorafturli cu documentili a prof. Vasili Barba di la Vivlioteca di Freiburg și alanti documenti, di la Fundația “Stã Maria”, prezidentu avocata Chirața Meghea.

Tu ahurhitã di anlu aestu, Eva, Mariana ș-mini neasimu la casa ali Cireșica s’nã adunãmu cu Dominic sh Mihali Meghea și s’trițemu arada Vivliorafturli cu documenti.
Nã akicãsimu cu ficiorlli a llirtatãllei s’li lomu la SCA, s’li scanãmu, s’aibã și elli un exemplaru, a deapoa orighinalili elli li durusescu cu Actu di Donație ti Vivlioteca SCA.

Ațseali vârâ 30 di bibliorafturi cu documenti di la ULCA și di la Fundația “Stã Mãria” li purtãmu cu amaxea al Oani Cola la scamnulu ali SCA di București ta s’armãnã cu actu di donație, ti studiu și tipuseari.
Deadunu cu Oani Cola, Mirela Sima ș-mini tricum pi aradâ documentili ți eara tu vivliorafturi și la suțatã.
Oani li ndreapsi dapoa pi cãtigurii și li arãdãpsi tu vivlioteca a suțatãllei.

Mini cu Mirela aleapsimu unu articolu ngrãpsitu di prof. Vasili Barba cu numa: “ASPECTE JURIDICE, ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE TRANSHUMANȚEI LA AROMÂNII DIN LIVEZI-MEGLENIA” tu limba romãnã icã “MINDUIERI GIURIDIȚI, ICUNOMIȚI ŞI SUTSIALI ALI TRANSUMANTSÂ LA ARMÂÑILLI DI LIVĂDZ-MEGLENIA” dupu apriduțarea pi armãneaști ți u feațimu cu Mirela Sima și s’lu pãrãstisimu ti dzuua di amintari (15.02.1918) al Lali Vasili Barba ți s’aprukea și eara tu ligãturã cu loclu iu s’avea amintatã, LIVADZ.

Ti aduțearea aminti a prof. dr. Vasili Barba vã dãmu adzã ta s-avdzâț:

MINDUIERI GIURIDIȚI, ICUNOMIȚI ŞI SUTSIALI ALI TRANSUMANTSÂ LA ARMÂÑILLI DI LIVĂDZ-MEGLENIA
Prof. dr. Vasile G. Barba
Universitatea di Braşov

Profesorlu miglinitu/tucanu C. Noe ți bână tu ațea reghiuni ninti di 1913, dzâțea că “fâlcarea easti unâ turlie di cooperativâ ti miraki, fârâ nomuri, fârâ cărțâ mintiti di contabilitati, ama avândalui la thimelliu frâțâllia, ligâturli anamisa di elli, ți yinea ditu pistea pân’ di mardzinâ a membrilor a fâlcarillei tu celniclu a loru, ditu autoritatea a lui moralâ”.

Putem s-dzâțemu că fâlcarea, cumandul suțialu clirunumsitu ditu zâmani eara la armâñilli di Livădz, prota ș-prota unâ organizaţie icunomicâ cari, maca bâna tu Amirârillia Nturțeascâ, lipsea s-aibâ angâtanu ș-di apârarea a isnafillei andicra a piriclliului di nafoarâ, cata cumu ș-di țânearea a tiñillei ș-a nomurloru di purtaticu di membrilli a isanifillei.

Fâlcarea s-amintă ditu ananghea ți u avea bana di transhumanțâ și ea kiru dinâcali cu turlia aesta di banâ, di cara teritoriili iu bâna elli furâ ampârțâti anamisa di craturli ți clirunumsirâ Turchia ivropeanâ, locări ți elli li urdina tu minărli a loru fapti di dauâ ori tu anu, – munţâlli eara tora tu unâ vâsilie, iara câmpurli și mărdziñili di amari eara tu altâ vsilie.

2.2. Administrația comunalâ. Pâradzlli loaț și hărgili ali comunâ

Ti andridzearea a lucrâloru comunali, bânâtorilli ali comunâ, bârbaţ, adunaț tu pâzarea publicâ (“misihori”) alidzea unu primaru/dimarhu (“muhtar”) ș-unu agiutor ti elu.

Ma s-avea ma multi pripuniri, eali sâ zbura aclo, dinintea a tâtâloru, pânâ eara tuț sinfuñi cu unâ apofasi. Di cara borgea ți u avea muhtarlu eara efcula, cata cumu eara ș-bugetlu ți lu avea, alidzearea a lui s-adra fârâ multi moabeț. Tutu tu kirolu anda s-adra adunarea gheneralâ, s-alidzea ică armânea pi idyea thesi și oamiñilli ți asiguripsea, cu pâlteari, vigllearea a comunâllei, di arada 6 vigllitori (“cordoni”), cata cumu ș-“funcționarlu” di totna ali comunâ, “keaia” ți, pi ninga alti lucri, dâdea hâbărli tu comunâ cu grita, pritu strigări. Comuna nu avea un locu castiné adratu ti primărie/dimarhie. Primarlu/dimarhul andridzea pțânili problemi ți li avea i acasâ la elu, i tu pâzarea publicâ.

Administraţia comunalâ nu adra acti ș-nu țânea unâ isapi tu ți mutreaști âncurunărli a oamiñiloru. Aestu eara lucurlu a fâlcarillei ș-a bâsearicâllei ți nu s-pidipsea, ama, s-adarâ vârâ arhivâ.

Bugetlu a comunâllei avea trei izvuri:

a) Pâradz loaț ditu concesionarea a zigâllei comunalâ filisitâ tu pâzarea andreaptâ di dauâ ori tu stâmânâ tu hoara Livădz tu chirolu apriiru-sumedru. Primarlu/dimarhul avea borgea s-mutreascâ s-nu țiva di taxili ti yixeari bâgati di concesionar s-hibâ ma ndzeanâ di ațeali apufâsiti tu andamusea gheneralâ di bânâtorilli ditu comunâ;

b) Taxili ti pâșuni s-pâltea ti oili cari pâștea “mireaua” a comunâllei. Aestu izvuru s-adră cu anchisita a anlui 1896, anda locurli te-a pâșteari di anvârliga, tamamu și vatra a hoarillei, ahurhirâ s-facâ parti ditu comunâ;

c) Pâradzlli daț di bânâtorilli ditu comunâ. Treilu ș-ațelu ditu soni izvuru di pâradz ți âlli loa comuna eara filisiț ti anvâlearea a dyeafurauâllei anamisa di hărgili comunali ș-ațea a protiloru dauâ izvuri.

Isapea ti pâltearea a bânâtorilor s-adra tu andamusea gheneralâ a isnafillei. Isapea s-adra dupâ numirlu a oilor ți li avea cathi omu. Mași ațelli cari tu chiro di iarnâ armânea-n hoarâ, Livădz, di cara nu avea oi, isapea la elli sâ fțea dupâ alti nomuri. Ti ațelli ți avea oi, omlu ți dâdea giuiapi ti pâltearea tu vadé a pâradzlor, eara celniclu ți, tu dzuua anda s-aduna tutâ isanafea, scutea tu padi unâ listâ/unâ carti cu tuţ uiarilli ditu fâlcarea a lui.
Borgea vrea pâlteari, nai ma amânat, cu unâ stâmânâ ninti s-anchiseascâ fumellili câtrâ câmpu, tu arniu.

Ma s-avea vârâ omu ți nu pâltea, elu eara avinatu ditu fâlcari, iara oili a lui nu mata putea s-irneadzâ deadun cu alanti.

Maca eara avinat, lâ si fâțea tâmbihi a vigllitorilor a hoarillei că nu mata avea borgea s-veaglli ș-casa a omlui ți nu pâlti. Ama canâoarâ nu s-agiundzea pi ahtari halâ, di cara nivollili a comunâllei eara ñiț, iara oamiñilli lipsea s-da pțâñi pâradz.

Hărgili a isnafillei eara: pâltearea a viglitorillor ș-a lucrâtorilor ți avea angâtan di comunâ, pâltearea a primarlui/dimarhului ș-a agiutorlui a lui, a oamiñiloru ți âlli reprezenta, cata cumu ș-pâradz ti miritipseara a șopatloru. Isapea a hărgiloru eara apufisitâ di andamusea gheneralâ.

2.3. Bidelli cătrâ statu

Ițido omu lipsea s-pâlteasacâ bidelli cathi anu la Amirârillia-Nturțeascâ ș-aestu lucru lu adra kihâielu tu numa a oamiñiloru. Unu gilipcearu/taxildaru (perceptorul turcu – bâjdaru, gilepci, muhtaru) yinea-n hoarâ castiné ti ahtari lucru cathi anu. Gilipcearlu/tTaxildarlu eara aprucheatu multu ghini, ca unu oaspi/soț di câtrâ ndoi cumândari di fâlcări cama mări ți âlli dâdea unu prândzu avutu iu nu lipsea birbețlli tu frigari. Dapoaia, s-adra isapea, s-apufisea tutu gileplu, uidisitu cu numirlu di oamiñi spusu di cathi kihâie, numiru zori ti fțeari isapi, di cara oamiñilli eara arâspândiț la stăñiuri, ama ș-di itia că nu avea unâ isapi anyrâpsitâ ti cathi hoarâ.

Cumândarilli di fâlcari avea sinferu s-pâlteascâ unu girimé ma ñicu tu numa a fâlcărilor a lor. Elli dzâțea, di arada, unu numiru ma ñicu di oamiñi di cumu eara elu dealihea. Gilipciarlu/taxidarlu apruchea ițido numiru ți âlli si dzâțea ș-dupâ ți âlli si pâltea bidellili, i si dâdea nica doi pâradz di malmâ tu bitisita a prândzului ți s-adra ti tiñia a lui. Aestâ pișkesi/hari avea numa “diș para” (pâradz ti dințâ – pi limba-nturțeascâ), eara platâ ti filisearea a dințâloru a taxildarlui anda prândzâ. Pișkesea/harea aesta avea agiumtâ adeti ș-eara unu nomu nianyrâpsitu, tiñisitu di livedzañi ș-aprucheatâ totna cu harauâ di câtrâ taxildar [1].

[1]Tutâ lucrarea easti thimilliusitâ, prota ș-prota, pi lucârli vidzuti di autoru ți s-află tu Livădz, cata cumu ș-pi informațiili ti kirolu di dupâ 1870, ți li ari di la pâpâñi, pârințâ și sòia ditu Livădz, pritu cari Mihail Gioga faptu tu 1893, ți fu dascalu Livădz. Mari parti ditu informațiili ditu aestu capitol furâ dati di Mihail Gioga ș-furâ verificati/mutriti ș-adâvgati di tatâlu a autorlui, Gheorghe P. Barba, ți s-află tu 1897, tu Livădz, ș-elu dascalu tu idyea hoarâ. Informațiili ti lucrulu a mlleriloru ș-ațeali ti adeț ș-arădz, autorlu li ari di la dadâ-sa, Maria Barba, numa di featâ Palla, ți s-află tu 1897 tu Livădz – ș-a curi pârințâ eara ditu hoara amâneascâ Perivoli. Tuț treilli bânarâ tu Românie.

Apriduţearea: Colaboratori Taşcu Lala şi Mirela Sima Biolan
Boați: Colaboratori Aurica Piha, Taşcu Lala şi Mirela Sima Biolan

ASPECTE JURIDICE, ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE TRANSHUMANȚEI LA AROMÂNII (MACEDO-ROMÂNII) DIN LIVEZI-MEGLENIA
Prof. dr. Vasile G. Barba
Universitatea din Brașov

Profesorul megleno-român C. Noe care a trăit în acea regiune înainte de 1913, preciza că “fălcarea este un fel de cooperativă ideală, fără statute și regulamente, fără registre complicate de contabilitate, dar având un substrat de frățietate, de solidaritate indistructibilă, izvorând din încrederea nelimitată a membrilor grupului în celnicul lor, din autoritatea lui morală indiscutabilă asupra membrilor grupului”.

Se poate conchide deci că fălcarea, nucleul social moștenit din vremuri imemorabile constituia la aromânii din Livezi, în primul rînd o organizaţie economică care, în condiţiile de trai din imperiul otomon, a trebuit să se ocupe și de apărarea colectivităţii împotriva pericolelor din afară, precum și de păstrarea regulilor de conduită de către membrii colectivităţii.

Fălcarea s-a născut, cu siguranţă, din necesitatea vieții de transhumanță și dispare în zilele noastre o dată cu disparitia acestui mod de viată, după ce, împărţirea între statele moștenitoare ale Turciei europene a teritoriilor pe care le colindau n-a mai favorizat mișcările periodice, – munţii aparţinând unei țări, iar șesurile sau coastele mărilor, alteia.

2.2. Administratia comunală. Veniturile și cheltuielile comunei

Pentru rezolvarea treburilor comunale, locuitorii comunei, bărbaţi, adunați în piața publică (“misihori”) alegeau un primar (“muhtar”) și un ajutor al acestuia.

Dacă erau mai multe propuneri, ele se discutau public și hotărârea era luată de regulă prin consens general. Deoarece atribuțiile muhtarului erau modeste ca și bugetul pe care-l gestiona, alegerea acestuia nu era prea disputată. Cu prilejul aceleiași adunări generale se alegeau sau se mențineau în funcție persoanele care asigurau, contra plată, paza comunei, de regulă 6 paznici (“cordoni”), precum și “funcționarul” permanent al comunei, “cheaia” care făcea, printre altele, și comunicări în comună prin strigături. Comuna nu avea un local special pentru primărie. Primarul rezolva puţinele probleme ce-i intrau în atribuție, fie acasă la el, fie în piața publică.

Administraţia comunală nu întocmea acte și nu ținea evidențe privind starea civilă a locuitorilor. Aceasta era o problemă a fiecărei fălcări și a bisericii care nu se complica, însă, prin organizarea de arhive.

Bugetul comunei era alimentat din trei surse de venituri și anume:

a) Veniturile din concesionarea cântarului comunal folosit în târgul organizat bisăptămânal la Livezi în perioada aprilie-octombrie. Primarul avea sarcina să controleze ca taxele pentru cântărit aplicate de concesionar, să nu depășească pe cele aprobate în adunarea generală de locuitorii comunei;

b) Taxele de pășunat ce se plăteau pentru oile care pășunau pe “mereaua” comunei. Această sursă s-a constituit cu începere din anul 1896 când terenurile de pășune din jur, inclusiv vatra satului, au trecut în posesia comunei;

c) Contribuţia bănească a locuitorilor comunei. Această a treia și ultima sursă de venituri comunale era folosită pentru acoperirea diferenţei dintre mărimea cheltuielilor comunale și aceea a primelor două surse.

Impunerea locuitorilor se făcea într-o adunare generalâ a obștei. Modul de impunere era proporțional cu numărul oilor ce poseda fiecare cetățean. Numai cei care în timpul iernii rămâneau la Livezi, neavând oi, erau impuși după alte criterii. Pentru cei cu oi, cel care răspundea de plata la timp a contribuţiilor, era celnicul, care, în ziua adunării obștei, depunea o listă cu toţi oerii din fălcarea lui.

Plata contribuţiei trebuia făcută, cel mai târziu, cu o săptămână înainte de plecarea familiilor la șes pentru iernat.

Eschivarea de la plata contribuției era sancţionată cu excluderea din fălcarea căreia aparținea, iar oile lui nu mai puteau ierna împreună cu ale celorlalți consăteni.

Separat de această sancțiune, se atrăgea atenţia că paznicii comunei (cordonii) nu mai erau obligaţi să păzească casa răului platnic. Dar, niciodată nu se ajungea la aplicarea acestor sancțiuni, deoarece, nevoile comunale fiind modeste, contribuţiile locuitorilor erau derizorii.

Cheltuielile obștești se compuneau din retribuția personalului de pază și serviciu, indemnizația primarului și ajutorului, modeste cheltuieli de reprezentare, precum și unele cheltuieli bănești – impuse de întreținerea șipotelor. Mărimea cheltuielilor pe feluri de cheltuieli era stabilită de obște în adunarea generală.

2.3. Impozitul către stat

Impozitul (bideli), datorat anual cârmuirii otomane era aşezat pe cap de locuitor și încasat prin intermediul fiecărui kihăe “taxildar” (perceptorul turc), care sosea în acest scop în comună o dată pe an. Texildarul era primit cu multă prietenie și i se oferea de către “muhtar” și de câțiva conducători de fălcări mai numeroase o masă bogată la care erau nelipsiţi berbecii la frigare. Apoi, se făceau socotelile, stabilindu-se mărimea totală a impozitului, potrivit cu numărul de locuitori declarat de către fiecare kihăe și imposibil de verificat, atât din cauza dispersării populaţiei pe la stâni, cât și din lipsa unor evidenţe centralizate pe comună.

Conducătorii de fălcări aveau tot interesul ca impozitul ce plăteau în numele fălcărilor lor să nu fie mare. Ei declarau, de regulă, un număr mai mic decât numărul real din care se compuneau grupările ce conduceau. Taxildarului, nevoit să accepte orice număr ce i se declara, după ce i se plătea impozitul datorat, i se mai dăruiau doi galbeni la sfârșitul prânzului organizat în onoarea sa. Acest dar denumit “diș para” (bani pentru dinți – în limba turcă) reprezenta plata pentru uzura la care fuseseră supuși dinții taxildarului în timpul prînzului. Darul intrase în tradiție și devenise o regulă nescrisă, respectată de livezeni și acceptată întotdeauna, cu plăcere, de taxildar [1].

[1] Întreaga lucrare se bazează, în principal, pe observaţiile directe ale autorului care este originar din Livezi, precum și pe informațiile pe care le deține, pentru perioada de după 1870 de la bunici, părinți și alte rude din Livezi, printre care Mihail Gioga născut în 1893, fost învățător la Livezi. O mare parte din datele cuprinse în acest capitol provin de la Mihail Gioga și au fost verificate și completate de tatăl autorului, Gheorghe P. Barba, născut în 1897, în Livezi, de asemenea, fost învățător în comuna sa natală. Informațiile despre ocupaţiile femeilor, ca și cele despre obiceiuri, autorul le deține mai ales de la mama sa, Maria Barba, născută Palla, în anul 1897 în Livezi – și ai cărei părinți erau originari din comuna românească Perivoli. Toți trei au trăit în România.