România și Tito

Înainte de 1989, românii au privit cu invidie la iugoslavi și l-au apreciat pe conducătorul lor Iosip Broz Tito. Comparativ cu cei mai mulți lideri ai Europei socialiste, cel iugoslav făcea figură de liberal: permitea călătoria fără restricții a propriilor cetățeni în Europa Occidentală, lipsurile din țara vecină de peste Dunăre nu erau înnebunitoare, cetățenii iugoslavi puteau avea chiar mici afaceri.

Steliu Lambru, 07.04.2025, 16:14

Sentimentul de prietenie între națiuni, cele socialiste mai ales, a fost asiduu cultivat de propaganda comunistă și mulți oameni cred încă în el. Însă lecțiile istoriei dovedesc contrariul: atunci când o națiune a avut nevoie de ajutor de la o națiune considerată prietenă, cel mai adesea nu l-a primit.

Înainte de 1989, românii au privit cu invidie la iugoslavi și l-au apreciat pe conducătorul lor Iosip Broz Tito. Comparativ cu cei mai mulți lideri ai Europei socialiste, cel iugoslav făcea figură de liberal: permitea călătoria fără restricții a propriilor cetățeni în Europa Occidentală, lipsurile din țara vecină de peste Dunăre nu erau înnebunitoare, cetățenii iugoslavi puteau avea chiar mici afaceri. Din Iugoslavia treceau în România mărfuri de primă necesitate, imediat absorbite de piața românească aflată într-o mare penurie. Iar programele televiziunii iugoslave erau urmărite cu pasiune de românii care o puteau recepționa. De aceea, războaiele din fosta Iugoslavie de după 1989 au fost o mare surpriză pentru cei mai mulți români.

România și Iugoslavia fuseseră apropiate înainte de 1945 și de instalarea comunismului. Ambele țări făceau parte din alianțele regionale de securitate Mica Înțelegere, semnată în 1921, și Înțelegerea Balcanică, parafată în 1934. Iar regina Maria a Iugoslaviei, soția regelui Alexandru I al Iugoslaviei, era fiica regelui Ferdinand I al României și al soției sale Maria. Relațiile apropiate dintre România și Iugoslavia aveau însă să se deterioreze brusc în 1948 când între Stalin și Tito apare o ruptură. Toate țările satelit ale Uniunii Sovietice s-au poziționat de partea lui Stalin numindu-l pe Tito trădător al cauzei socialismului și agent al imperialismului occidental.

România nu a făcut nici ea excepție, la frontiera dintre cele două având loc chiar provocări care azi par ridicole. Diplomatul Eduard Mezincescu, intervievat de Centrul de Istorie din Radiodifuziunea Română în 1994, a fost protagonistul unui asemenea episod în vara anului 1949.

”Noi eram hotărâţi să-i distrugem pe iugoslavi, fireşte, şi una din armele care au fost foarte inteligent folosite în acest scop am fost chiar eu. M-a chemat Alexandru Drăghici, ministrul de interne, care moştenise Secţia Administrativ-Politică de la CC al PCR, secţia aceasta se ocupa cu problemele logistice. Dar îndărătul acestei faţade logistice ea era o secţie de contraspionaj. Drăghici mi-a spus: <Uite, s-a hotărât ca dumneata să mergi și să faci asta.> Despre ce era vorba? Am mers la Orşova, pe unde trece Dunărea între noi și sârbi, la limita apelor teritoriale. Acolo era ancorat un şlep pe care erau montate difuzoare cu pâlnia către malul iugoslav. Pe malul opus eram plasat eu în faţa unui microfon la care citeam o cuvântare vitriolantă împotriva lui Tito. Ei n-au reacționat, au rezistat şi la această agresiune a noastră.”

Însă după moartea lui Stalin din 1953, relațiile româno-iugoslave se normalizează. În 1968, pe fondul intervenției trupelor Pactului de la Varșovia împotriva reformelor din Cehoslovacia și a faptului că liderul român Nicolae Ceaușescu se opusese intervenției, exista o mare teamă la București că sovieticii vor interveni și în România. Astfel, românii căutau aliați și Tito părea unul dintre ei. Diplomatul Ion Datcu a fost trimis special al guvernului român în Australia și în 1994 povestea când a asistat la o declarație a lui Iosip Broz Tito.

”Am avut o întâlnire cu presa în care întrebările erau cum de rezistăm şi cât mai rezistăm presiunilor sovietice? Şi am spus că aşa cum am rezistat atâtea sute de ani, mai rezistăm. Nu ştiam exact ce se întâmplă, eu îmi imaginam că greul trecuse, adică acum era imposibil pentru sovietici să mai procedeze la a doua invazie. Ţin minte o observaţie a lui Tito zâmbind. Era la o discuţie la care am participat şi eu în care ne spunea <dacă ar trebui să vă mulţumim vouă este numai că între Prut şi Bega tancurile sovietice au de parcurs vreo câteva zeci de ore.> Deci noi eram stat-tampon pentru Iugoslavia. Deşi şi iugoslavii intraseră atunci la gânduri, vă spun sigur.”

Paul Niculescu-Mizil a fost un apropiat al lui Nicolae Ceaușescu. În 1997, el își amintea că România, în 1968, era singură în fața amenințării sovietice.

”Prietenii noştri chinezi, Ciu En Lai personal a venit la ambasada română şi a spus Dar, în acelaşi timp, Mao Tze Dun a făcut declaraţia istorică Şi am înţeles foarte bine că chinezii nu îşi vor pune pielea în saramură pentru năpăstuita asta de Românie, oricât de prieteni am fi noi! Eu am fost personal la Tito, Ceauşescu m-a trimis de mai multe ori la Tito să ne informăm. Şi Tito ştiți ce mi-a declarat când l-am întrebat <dacă se întâmplă ceva şi va trebui să recurgem la arme şi vom fi într-o situaţie complicată?> Ştiți care a fost poziţia Iugoslaviei? Că primeau conducerea românească, îi dădeau drept de azil, dar fără nici un fel de arme! Nici măcar arme albe, adică nici măcar bricege în buzunar! Așa că să nu aud de viteji ca ăştia.”

Relațiile dintre România și Iugoslavia lui Tito au fost cele ale timpurilor lor. Iar noile timpuri înseamnă că realismul în relațiile de prietenie dintre națiuni este o lecție bună.