Declinul sportului românesc

Într-o ţară ca România, unde se investeşte prea puţin în educaţie, sănătate sau cercetare, adică în viitorul său, să vorbeşti despre resurse importante alocate sportului poate părea, după caz, o naivitate, o glumă sau o pretenţie exagerată.

Florentin Căpitănescu, 22.11.2013, 10:16

Într-o ţară ca România, unde se investeşte prea puţin în educaţie, sănătate sau cercetare, adică în viitorul său, să vorbeşti despre resurse importante alocate sportului poate părea, după caz, o naivitate, o glumă sau o pretenţie exagerată. Asta deşi, în ultimele decenii, în România a prins contur o incontestabilă tradiţie a sportului de înaltă performanţă. E adevarat, multe dintre marile succese ale campionilor români în arenele lumii au fost repurtate în urmă cu 20, 30, chiar 40 de ani, când sportul se afla, încă, în epoca sa romantică, în care talentul putea fi suficient. Sportul, însă, a evoluat, asemenea altor domenii, iar talentul, oricât de mare ar fi el, neşflefuit sau doar parţial finisat, nu mai garantează excelenţa. Pentru că, în primul rând, au crescut enorm investiţiile asociate reuşitei sportive la nivel înalt – de la cheltuielile cu infrastructura şi cu sofisticatele metode de antrenament, până la recompensele financiare acordate sportivului şi staff-ului acestuia. Tocmai de aceea, în prezent, marile naţiuni sportive ale lumii sunt, înainte de toate, mari puteri economice, care îşi permit să rezerve sportului sume uriaşe.

Pentru sportul românesc perspectivele nu par grozave, în condiţiile în care fondurile care intră în conturile sale au scăzut simţitor, mai ales după impactul economiei autohtone cu criza globală. O realitate care nu a făcut decât să adâncească declinul sportului, idee susţinută şi de jurnalistul sportiv Răzvan Boldiş: “Aşa este! Criza a lovit în plin sportul românesc, care, să recunoaştem, nici înainte nu era o destinaţie favorită a fondurilor publice. Practic, banii puţini au devenit şi mai puţini. Cu bruma de fonduri pe care federaţiile le primesc acum, sportul românesc nu poate fi revigorat. În cel mai bun caz, poate supravieţui. Fără bani, nu poţi avea infrastructură, nu poţi motiva sportivii şi nici nu poţi păstra antrenorii cu experienţă, care, de ceva ani încoace, au început să plece din ţară. În ziua de azi, sportul de înaltă performanţă este o afacere scumpă. Din păcate, România nu şi-o mai poate permite”.

Totuşi, nu doar latura financiară a contribuit la regres. Scăderea aşa-numitei arii de selecţie şi lipsa promovării în media sunt, la rândul lor, cauze ale marelui pas înapoi. Răzvan Boldiş: “Datele finale ale recensământului făcut în 2011 arată că, în două decenii, populaţia stabilă a României a scăzut cu trei milioane, până la puţin peste 20 de milioane. Acest lucru se traduce, în plan sportiv, prin limitarea ariei de selecţie. Nu e un factor decisiv, dar are, totuşi, contribuţia sa la declinul sportului românesc. Dacă luam în calcul şi slaba promovare în media a celorlalte sporturi, inclusiv a celor olimpice, în comparaţie cu fotbalul, avem o altă cauză a declinului”.

Într-adevăr, performanţele remarcabile, puţine câte sunt, obţinute la celalalte sporturi nu reuşesc să ţină prima pagină a publicaţiilor de profil. Asta pentru că fotbalul, considerat, ce-i drept, un amplu fenomen social în România, nu poate fi urnit din poziţia sa privilegiată. Nu pentru că se remarcă prin notabile performanţe internaţionale, căci de acestea duce lipsă de mult timp, ci prin subiecte colaterale, ca aventurile în justiţie ale aşa-zişilor oameni de fotbal sau escapadele jucătorilor în viaţa privată.

Într-un asemenea mediu, mai degrabă ostil, în care mediocritatea este cea care se propagă, nu e de mirare că doar gimnastica – sport în care Romania a dat-o, între altele, pe unica Nadia Comăneci – şi scrima reuşesc să se menţină în elita mondială. Din păcate, atletismul, handbalul, boxul, canotajul, halterele sau luptele, care, în total, au adus României aproape 180 de medalii olimpice, nu au mai putut să ţină pasul cu naţiunile fruntaşe în aceste discipline. Mai mult, s-au cufundat, alături de alte sporturi, într-un anonimat din care pare ca sunt imposibil de extras. Deşi pare cenuşiu, viitorul poate aduce cu sine şi soluţii. Din nou, Răzvan Boldiş: “Nu e cazul să inventăm noi ceea ce alţii au descoperit de ceva timp. Parteneriatul public-privat, ca sursă de finanţare în sport, este o soluţie aplicată cu succes în alte ţări. Aceasta poate fi o excelentă soluţie pentru salvarea sporturilor de echipă, la care, practic, România nu mai există. O altă idee ar fi pomparea banilor disponibili doar în disciplinele la care avem şanse pentru medalii. Sigur, o asemenea soluţie ar condamna, poate definitiv, multe sporturi, însă ne-ar ajuta să păstrăm elitele. Totuşi, mai presus de toate, cred că trebuie gândită o strategie la nivel naţional care să includă organizarea mai multor competiţii. Să nu uităm, competiţia motivează, competiţia educă. Mai ales în cazul celor mici”.

La ultima Olimpiadă, la Londra, în 2012, România s-a clasat pe poziţia a 27-a, departe de pretenţiile sale obişnuite, dar aproape de anemicul său potenţial financiar actual. Şi iată cum, după aproape 30 de ani, câţi s-au scurs de la fabulosul loc doi pe naţiuni obţinut la JO din 1984, de la Los Angeles, România pare că se rezumă la a îmbrăţişa, din ce în ce mai tare, motto-ul olimpic: “Important este să participi, nu să câştigi!”.