Cum se desenează o hartă
Tema regionalizării este una recurentă în România ultimilor ani, clasa politică în ansamblul ei susţinând ideea, argumentată, în principal, prin beneficiile legate de accesarea fondurilor europene.
Corina Cristea, 04.03.2013, 10:39
Tema regionalizării este una recurentă în România ultimilor ani, clasa politică în ansamblul ei susţinând ideea, argumentată, în principal, prin beneficiile legate de accesarea fondurilor europene. Delimitarea regiunilor este cea care a făcut ca procesul să treneze. Importanta minoritate maghiară, concentrată în centrul ţării, în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, şi-ar dori să constituie o regiune, dar decidenţii de la Bucureşti reafirmă că, în România, regionalizarea pe criterii etnice este exclusă.
Vicepremierul Liviu Dragnea a anunţat, recent, începerea procesului de elaborare a cadrului legal necesar proiectului de descentralizare-regionalizare administrativa. Potrivit lui Dragnea, care va conduce şi comitetul interministerial care va prelua analizele, studiile şi rapoartele Consiliului Consultativ – format din experţi, politicieni, membri ai administraţiei locale şi reprezentanţi ai societăţii civile – proiectul ar urma să fie disponibil la 1 iulie şi are la bază structura celor opt regiuni de dezvoltare regională, formată în 2007. Directorul general al uneia dintre acestea, Simion Creţu, se aşteaptă, însă, ca demersul să se întindă pe o perioadă mai lungă: Acest proces de regionalizare, din punctul meu de vedere, nu se va finaliza în doi ani. Este un calendar mai lung de timp, care trebuie parcurs astfel încât să rezulte nişte regiuni administrative care să funcţioneze deplin. Probleme vor fi peste tot, probleme vor fi cu stabilirea acelor reşedinţe administrative şi restul reşedinţelor care se constituie în regiune, modul în care practic se va conduce regiunea pe această perioadă interimară, care înseamnă 2014 – 2016, până la viitoarele alegeri locale, în care, probabil, se vor face şi alegerile regionale.” Simion Creţu pledează, în acelaşi timp, pentru o largă consultare, care să asigure succesul unui astfel de demers.
Părerea este împărtăşită şi de Diana Iancu, doctor în ştiinţe administrative, cu specializare în Guvernanţa multinivel, care, într-un interviu pentru Radio România, a insistat asupra importanţei ca factorii implicaţi în elaborarea cadrului legislativ şi organizatoric să nu-l piardă din vedere pe cel care ar trebui să fie principalul beneficiar al reformei – cetăţeanul. Diana Iancu: Regionalizarea, în momentul acesta, aşa cum apare în discuţia Guvernului, este mai degrabă privită ca o soluţie tehnică. Mi se pare că poate ar fi cazul să începem să discutăm mai mult despre valoarea adăugată a unui asemenea tip de guvernare, mai apropiată de cetăţean. Dincolo de aspectele legate de cine are competenţă asupra cărui domeniu, cine are rol sau nu în multiplicarea sau, eventual, în atragerea fondurilor europene, cred că o întrebare foarte importantă trebuie să fie – cine poartă responsabilitatea în faţa cetăţenilor? Cetăţenii se pot întreba deschis: cine, până la urmă, va fi responsabil, dacă lucrurile nu merg bine?.”
Principiile de reorganizare administrativă, aprobate de guvern, prevăd că viitoarele regiuni vor avea câte un consiliu şi un preşedinte, desemnaţi prin vot popular, care vor gestiona bugete locale, bani europeni şi fonduri de la guvern, cu competenţe sporite faţă de actualele autorităţi judeţene. Numărul, configuraţia şi modul de funcţionare a noilor entităţi teritoriale ar urma să fie definitivate pe baza unor consultări publice, în acelaşi timp menţinându-se şi judeţele care configurează în prezent România. Nu există riscul ca structura administrativă să se supraîncarce, în loc să simplifice lucrurile? Din nou, Diana Iancu: Există întotdeauna o asemenea temere. Cel puţin, în momentul acesta, în interiorul UE există foarte multe demersuri mai degrabă de recentralizare decât descentralizare, se discută din ce în ce mai des de aranjamente intermunicipale, interteritoriale, grupări teritoriale care uneori transced graniţele naţionale, dar există în egală măsură şi alt fel de cazuri. De exemplu, cazul Slovaciei, unde în momentul acesta avem o fragmentare teritorială extraordinară şi, dacă ne uităm la felul în care se dezvoltă economic Slovacia, pare-se că acolo o să fie o soluţie posibilă de succes. Despre asta este vorba. Fragmentăm foarte mult şi întrebarea este în ce măsură nu se vor suprapune competenţele, pe de o parte şi, pe de altă parte, se va îngreuna şirul rezolvării problemelor.” Diana Iancu a amintit şi alte modelele europene spre care România ar putea să-şi îndrepte atenţia: În momentul în care discutăm despre modele de bună practică, există nişte norme generale, există un principiu fundamental, după părerea mea, guvernarea trebuie să se întâmple cât mai aproape de cetăţean. Mă uit, de exemplu, la reformele teritoriale pe care le-a întreprins Danemarca sau la grupul de aranjamente pe care le are Suedia, mă uit, de asemenea, şi la felul în care funcţionează într-o manieră mai centralizată decât, poate, ar fi considerat de unii, Olanda. Cehia are un model foarte interesant de guvernare multinivel sau guvernanţă multinivel.”
Sunt doar câteva exemple de unde Bucureştiul ar putea să obţină informaţii legate de funcţionarea regiunilor, informaţii pe care să le transpună apoi ţinând cont de specificul de comunitate din România şi de aşteptările vizavi de reformă.
