Sindromul lipsei părinţilor plecaţi la muncă în străinătate

De când românii au început să devină în număr din ce mai mare migranţi pe piaţa muncii din UE, a apărut, în ţară, un fenomen subsumat: copiii multora dintre aceşti lucrători au rămas în România, fie în grijă celuilalt părinte, fie în grija rudelor.

Christine Leșcu, 04.02.2015, 13:53

De la începutul anilor 2000, de când românii au început să devină în număr din ce mai mare migranţi pe piaţa muncii din UE, a apărut, în ţară, un fenomen subsumat: copiii multora dintre aceşti lucrători au rămas în România, fie în grijă celuilalt părinte, fie în grija rudelor. Efectele nu au întârziat să apară şi ele au fost observate atât de familie, cât şi de educatori şi psihologi. Lipsa părinţilor, a autorităţii reprezentate de ei, dar şi dorul faţă de ei, au început să fie vizibile în comportamentul unora dintre aceşti copii. Cum se manifestă ei, aflăm acum de la sociologul Florian Niţu.

Studiile statistice au demonstrat foarte clar că apare un recul şi o scădere a performanţelor şcolare şi al interesului pentru învăţătură. Pe de altă parte mai există o vulnerabilitate în ceea ce priveşte comportamentele deviante: consum de alcool, tutun, droguri, etc. Apare şi un risc mai mare de apropiere de grupuri infracţionale sau chiar de a deveni victime ale grupurilor infracţionale. Dar impactul major se resimte la nivel psihologic, la nivelul formării personalităţii. Există sindromul părintelui lipsă”, un fenomen analizat nu doar în România, căci el apare pretutindeni şi dintotdeauna. S-a evidenţiat faptul că lipsa unui părinte sau a amândurora duce la neîncredere în sine, sentiment de vinovăţie, un nivel foarte ridicat de anxietate.”

Nu toţi copiii care rămân acasă în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate au aceste probleme, dar vulnerabilitatea este prezentă în fiecare caz. În aceste condiţii, este necesar să se ştie numărul cât mai exact al acestor copii. Fundaţia pentru o Societate Deschisă a demarat un proiect în acest sens, cu mai mulţi ani în urmă. Ce s-a aflat în urma acestui proiect ne spune la Victoria Cojocariu, membră a Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

Am pornit în 2007 cu un prim studiu şi ne-am dat seama atunci că e nevoie să ştim exact câţi copii rămân acasă pentru că statisticile oficiale erau destul de greu de crezut. De prin 2004, statisticile DGPC se menţineau în jurul cifrei de 80.000. Ştiind cât de mult a fluctuat numărul românilor care părăseau ţara, ne-am propus să aflăm dacă acea cifră era corectă sau nu. Astfel am realizat un studiu independent pe care l-am publicat în 2009. În acelaşi timp, o altă organizaţie, Salvaţi Copiii”, realiza în paralel o altă numărătoare a acestor copii. Am descoperit şi noi, şi ei, că în 2008, cifra lor era de 350.000. În acelaşi timp, datele Direcţiei Generale pentru Protecţia Copilului indicau puţin peste 82.000 de copii. Semnalam atunci această diferenţă şi o puneam pe seama incapacităţii direcţiei de a colecta eficient datele din cauza lipsei unei infrastrucrui rezonabile. Ne refeream şi al aglomerarea unor asistenţi sociali din diverse localităţi şi la imposibilitatea lor de a structura nişte baze de date. Azi, în 2015, statisticile oficiale pentru 2014 se învârt în jurul aceleaşi cifre de 80.000.”

Cu unii dintre aceşti copii, a stat de vorbă, mai îndelung, sociologul Florian Niţu, în cadrul proiectului „Orizont_FemRural”, finanţat prin POSDRU şi implementat de Asociaţia pentru Promovarea Femeii din România. În urma discuţiilor cu ei, sociologul a remarcat că toţi cei implicaţi în acest fenomen, şi părinţii şi copii, resimt despărţirea ca o ruptură, o ruptură pe care fiecare, însă, o gestionează în felul propriu.

Florian Niţu: „Există moduri diferite de a înfrunta trauma acestei ruperi, atât la părinţi, cât şi la copii. Mi-a fost dat să întâlnesc şi copii care sufereau sub povara lipsei părinţilor, dar şi copii care s-au adaptat foarte bine. Trebuie precizat faptul că vorbim de o relaţie în devenire, e o relaţie care are momente dramatice, dar şi momente de funcţionare. Există perioade din viaţa unui copil când îi este foarte greu să se rupă de părinţi, dar şi perioade când îi este mai uşor. Există perioade când e foarte vulnerabil, în funcţie de vârstă sau de conjunctură, dar şi perioade de normalitate. Nu trebuie absolutizate efectele negative ale plecării părinţilor.

Unul din obiectivele proiectului „Orizont_FemRural” a fost tocmai de a contracara efectele negative prin depistarea greşelilor pe care le fac părinţii în gestionarea relaţiei la distanţă cu copii lor. Apoi, pornind de aici, să se facă nişte recomandări de corectare a situaţiei. Florian Niţu. Se pare că o greşeală fundamentală pe care o fac părinţii este că-i responsabilizează pe copiii pentru propria lor decizie de a pleca la muncă în străinătate. Când văd că îi este greu copilului sau chiar că plânge, părinţii îi spun că pentru el pleacă. Acest pentru tine plec” este recepţionat din cauza ta plec, dacă nu erai tu, eu rămâneam aici.” Copilul aşa resimte, iar acest pentru tine plec” devine o povară pusă pe umerii lui. De multe ori această explicaţie e asociată şi cu Vai, ce greu îmi e aici.”Astfel copilul simte o culpabilizare sporită: mama şi tata pleacă din cauza mea, iar acolo se simt şi mai rău. Când pleacă doar mama, de multe ori apar tensiuni în cuplu care duc la divorţ. Jumătate din căsniciile unde doar mama pleacă la muncă în străinătate se termină cu un divorţ. Şi atunci copilul mai poartă şi povara rupturii dintre părinţi.

Alte greşeli făcute de părinţii plecaţi la muncă în străinătate sunt faptul că, adesea, nu păstrează o legătură telefonică frecventă cu copiii şi cu şcoala lor precum şi acordarea de cadouri nelimitate. Prin urmare recomandările experţilor încep cu menţinerea comunicării cât mai des şi prin orice mijloace. Relaţia cu educatorii este, de asemenea, importantă, mai ales că în anii din urmă a apărut o nouă situaţie, descrisă acum de Victoria Cojocariu. TRACK: În ceea ce priveşte situaţia copiilor, criza economică a adus anumite schimbări. Deşi în continuare rămân copii acasă, fie cu unul dintre părinţi, fie cu rude sau cunoştinţe, a apărut şi o categorie nouă a copiilor reîntorşi din străinătate. Această situaţie ne-a fost semnalată de Ministerul Educaţiei în urmă cu un an şi jumătate. Inspectorate şcolare judeţene semnalează ministerului faptul că se confruntă cu zeci sau chiar sute de elevi în anumite judeţe care se întorc din ţările unde părinţii lor muncesc pentru că acolo nu mai pot fi întreţinuţi. Ei revin în sistemul şcolar românesc după câţiva ani petrecuţi într-un sistem străin. Bineînţeles se confruntă cu anumite lacune şi anumite piedici. Unii se întorc singuri, alţii cu părinţi. Dar, din păcate, nu avem date nici în această privinţă.”

Deşi în general, majoritatea copiilor se resemnează cu plecarea părinţilor, sunt şi cazuri extreme de neacceptare completă a acestei situaţii, neacceptare care a dus chiar la sinucideri. De aceea, sunt necesare atât statistici exacte, cât şi educarea părinţilor în a menţine o relaţie la distanţă bună cu copiii lor.