Şanse noi pentru persoanele defavorizate

Atenţi la preocupările noastre zilnice, de multe ori trecem pe stradă pe lângă ei fără să-i observăm sau dacă-i observăm, pe chip ni se instalează fie grimasa neplăcerii, fie imobilitatea neputinţei.

Christine Leșcu, 26.11.2014, 10:47

Atenţi la preocupările noastre zilnice, de multe ori trecem pe stradă pe lângă ei fără să-i observăm sau dacă-i observăm, pe chip ni se instalează fie grimasa neplăcerii, fie imobilitatea neputinţei. Mă refer la oamenii străzii care se găsesc şi în Bucureşti, şi în alte oraşe mai mici din ţară şi de multe ori, povestea lor e povestea unui eşec care se poate întâmpla oricui şi care ar putea fi depăşit cu puţin ajutor de la ceilalţi. Ce fel de ajutor poate fi, însă, oferit acestor oameni? Un simplu gest de milă pasageră care le-ar prelungi statutul de asistat sau posibilitatea de a-şi relua viaţa în mâini, după cum spune Patrick Ouriaghli, director executiv la Ateliere fără frontiere”?

Noi am înfiinţat, în 2009, un atelier de inserţie profesională prin activitate economică, în parteneriat cu Fundaţia Samusocial”. Deci de 5 ani angajăm persoane aflate în mare dificultate care sunt trimise la noi de Samusocial, de Agenţia Anti-Drog, de Centrele de Plasament sau de serviciile de probaţiune. Ei vin în contact cu persoane excluse social sau marginalizate din mai multe motive: n-au adăpost, sunt foşti dependenţi de droguri, copii orfani, foşti deţinuţi, etc. Este vorba de persoane care nu sunt angajabile pe piaţa convenţională a muncii. Noi le angajăm cu contract de muncă şi lucrează o perioadă de doi ani în cadrul atelierelor noastre. În timpul acesta îi pregătim pentru a se adapta la piaţa convenţională a muncii.

În situaţia asta se află Cătălin, fost cadru al armatei până în 1998, apoi angajat pe piaţa serviciilor de securitate private, ale cărui necazuri familiale şi profesionale l-au lăsat fără locuinţă: Acum un an locuiam într-un adăpost în cartierul Drumul Taberei cu un coleg care lucrează şi el aici. Dar acum nu mai locuiesc acolo, căci acesta a şi fost scopul pentru care am venit la Ateliere”: să-mi găsesc şi o locuinţă mai decentă şi să-mi asigur supravieţuirea şi reconversia profesională.

Tot un loc de muncă stabil şi posibilitatea învăţării unei alte meserii a căutat şi un alt angajat de la Ateliere fără frontiere”, fost electrician: Eu am venit de la un centru comunitar, Casa Ioana”, căci stătusem într-o casă naţionalizată care a fost, însă, retrocedată. Am stat cu chirie, dar fie nu-mi găseam de muncă, fie nu primeam salariul la timp. Vreau un loc de muncă sigur ca să am grijă de familie şi de cei patru copii. Soţia face curat la patru scări de bloc. Acum nu mai locuim la Casa Ioana”, de vreo trei luni”.

Persoanele aflate în dificultate, angajate cu contract de muncă la Ateliere fără frontiere”, primesc iniţial salariul minim pe economie, o masă caldă la prânz şi un abonament pentru transportul în comun. Aici ei recondiţionează calculatoare vechi şi sunt, de asemenea, implicaţi în alt proiect: reciclarea bannerelor publicitare care, tot prin recondiţionare, devin sacoşe sau genţi trendy. În felul acesta dobândesc nişte abilităţi cu ajutorul căror poate se vor angaja în altă parte precum şi un anumit ritm de viaţă şi de lucru necesar reintegrării sociale. Însă redobândirea respectului de sine este cel mai important lucru, consideră Patrick Ouriaghli: Cel mai greu este ca ei să aibă încredere în faptul că pot ieşi din acest statut de beneficiar, de povară pentru alţii sau de persoană amărâtă, aşa cum se şi văd unii dintre ei, pentru a redeveni persoane integrate. Mulţi au avut familii şi salarii bune, dar care au pierdut toate aceste lucruri din cauza alcoolului sau din alte cauze. Cel mai greu este să le reconstruim încrederea. Folosim activităţile economice ca instrumente pentru a-i ajuta să-şi dobândească încredere. De pildă, avem atelierele de recondiţionare de calculatoare. Aici ei le dezasamblează, le repară pentru a le dona, apoi, către şcoli, centre de plasament sau alte instituţii publice în întreaga ţară. Astfel ei se simt utili şi îşi pot reconstrui pe o bază solidă un viitor, nemaifiind inutili, au un rost şi cineva le-a mulţumit.

În nordul ţării, în mica localitate Beclean din judeţul Bistriţa-Năsăud, autorităţile au găsit, la rândul lor, o soluţie pentru ajutorarea celor 10 persoane fără adăpost din comunitate: prin implicarea bisericilor de toate confesiunilor din oraş, după cum aflăm de la primarul Nicolae Moldovan: Am construit un centru comunitar de ajutor social unde avem şase camere, dar destul de mari. Nu va sta nimeni singur în cameră, vor fi doi sau trei într-un loc. Primăria va suporta toate cheltuielile cu apa, curentul electric şi gaze. Pentru hrana sau masa zilnică precum şi pentru consilierea spirituală sau morală am făcut un parteneriat cu toate bisericile din oraş, 12 la număr. Le-am repartizat fiecăreia câte o săptămână în care să se ocupe ce aceşti oameni cum ştiu ei mai bine, fie că le donează îmbrăcăminte, fie că-i consiliază spiritual. Recomandarea mea a fost să le asigure câte o masă caldă la prânz sau chiar cele trei mese pe zi. Am încheiat şi un parteneriat cu spitalul local, care este în subordinea Consiliului, prin care să li se ofere şi asistenţă medicală.

Cei zece oameni sunt cunoscuţi de locuitorii din Beclean. Cândva au fost, la rândul lor, persoane integrate în comunitate, iar acum au nevoie de ajutor pentru a-şi recâştiga statutul, la început graţie celorlalţi, apoi prin forţe proprii. Primarul Nicolae Moldovan: Încet-încet, eu cred că îi putem reintrega în societate, după ce şi ei vor vedea cum sunt ajutaţi. Pentru că până acum nu avusesem soluţii pentru ei, poate că s-au simţit puţin abandonaţi. Dar, când vor vedea că toată comunitatea se ocupă de ei, cred că unii dintre ei pot fi recuperaţi.”

Sprijinul şi încurajarea celorlalţi, dar şi redobândirea propriei autonomii constituie cheia revenirii la normalitate a celor fără adăpost, revenire de multe ori dificilă şi chiar problematică.