Metode neconvenţionale de educaţie muzicală

Metode pedagogice neconvenţionale pentru copii, dar care, în acelaşi timp, pot fi aplicate şi adulţilor sunt practicate şi în România.

Christine Leșcu, 21.02.2018, 10:33

Metode pedagogice
neconvenţionale pentru copii, dar care, în acelaşi timp, pot fi aplicate şi
adulţilor sunt practicate şi în România. Unele dintre ele implică muzica şi
mişcarea, fiind folosite atât pentru transmiterea de cunoştinţe, cât şi pentru
stimularea creativităţii personale sau chiar pentru terapie. Aceste cursuri au
început să pătrundă în România după 1990, bineînţeles. Cam pe atunci, mai exact
în 1993, muzicianul german Hannes Heyne a introdus metoda sa la noi în ţară, o
metodă de educaţie muzicală care are la bază un principiu simplu: muzica are
aceeaşi importanţă ca şi limbajul, fiind un mijloc de comunicare străvechi. De
altfel, modul străvechi de a face muzică poate fi reluat şi azi atât pentru a-i
familiariza pe copii cu muzica, cât şi pentru a-i face pe adulţii, uneori
nerăbdători sau iritaţi, să se asculte şi să se înţeleagă unii pe alţii,
consideră Hannes Heyne. Vechile triburi au începutprin
a crea sunete şi instrumente. Dacă nu făceau instrumente, găseau scoici,
pietre, beţigaşe de lemne şi cu ele, încercau să comunice cu ajutorul lor. Iar
ceea ce era disponibil atunci este disponibil şi în zilele noastre. Nu trebuie
să ne preocupe doar dispozitivele electronice, putem apela şi la natură pentru
a crea instrumente, instrumente simple din beţigaşe de lemn, din scoici… În
felul acesta, toată lumea are posibilitatea de a crea muzică fără să aibă
cunoştinţele necesare.

Această metodă dezvoltă capacităţile de comunicare
şi inteligenţa emoţională, atât la copii, cât şi la adulţi. Pe aceştia din
urmă, ea îi ajută nu doar să se elibereze de tensiunea interioară acumulată în
urma activitaţilor stresante şi dificile, dar şi să reînveţe, uneori, să
comunice între ei. Hannes Heyne. A te asculta unul pe
celălalt e foarte important. Dacă-l ascult pe celălalt când vorbeşte sau cântă,
înseamnă că-i recunosc valoarea. Putem învăţa acest lucru şi făcând muzică.
Putem ascultam, dar putem şi răspunde prin muzică. Este baza comunicării.

Hannes Heyne
a călătorit peste tot în lume, aplicându-şi metoda de educaţie muzicală în
multe locuri din Europa, SUA, Mexic şi chiar Japonia. În România, revine deseori
organizând ateliere pentru copii, dar şi cursuri de terapie prin muzică în
multinaţionale. Să-l ascultăm pe Hannes Heyne. Am fost invitat de către şcoli, de către instituţii diverse.
Pentru mine, nu e greu să lucrez cu copii. Când copiii sunt mici, începem cu o
poveste. Cu un basm muzical. Cei mici îşi doresc să asculte basme şi fiecare
instrument este un personaj. Când cresc, încep să pună întrebări despre
instrumente: la ce folosesc, cine le-a făcut, cum funcţionează. Adulţii vor să
ştie cum pot, la rândul lor, să-i educe pe alţii, cum le influenţează
sănătatea, cum îi afectează, e terapie prin muzică sau nu. În România, sunt
deschis către colaborări. Am colaborat şi cu Muzeul Ţăranului Român, organizând
cursuri în cadrul Atelierelor de Creativitate. Am lucrat, de asemenea, în Arad
şi Braşov, de fapt cam peste tot în România.

Metoda practicată de Hannes Heyne este similară
aşa-numitelor metode active de iniţiere muzicală a copiilor, concepute încă de la debutul
secolului XX de compozitoriiÉmile Jaques-Dalcroze şl Carl Orff. În România, acest tip de pedagogie
muzicală a început să pătrundă şi în şcolile din sistemul public, după ce
iniţial a fost practicat în cadrul unor cursuri organizate de asociaţii
non-guvernamentale. Una din ele e MiMaMuzica, iar metoda activă adoptată acolo
ne este explicată în continuare de Lucian Nicolae: Copilul, înainte de a învăţa literele alfabetului – să
le recunoască, să le lege în cuvinte şi apoi să le scrie – are nevoie să
vorbească o anumită limbă şi să înţeleagă un anumit limbaj. El a învăţat să
vorbească limba maternă înainte de a învăţa să scrie şi să citească. În muzică
poate funcţiona acelaşi principiu: întâi învăţăm să vorbim muzica, adică s-o
practicăm sau s-o facem, apoi o decodificăm şi învăţăm ce înseamnă ea la nivel
cognitiv, cum citim şi scriem o partitură. (Eu, personal, mă simt foarte
aproape de Carl Orff pentru că metoda lui îmbină recitarea vocală, limbajul,
mişcarea, dansul, expresia vocal-corporală, adică teatru, precum şi cântatul cu
vocea şi cu instrumente cu abordare tehnică facilă.

Această
metodă activă constituie baza cursurilor organizate de MiMaMuzica şi predate,
printre alţii, şi de Lucian Nicolae: Atelierele
care se desfăşoară la MimaMuzica se adresează copiilor între 0 şi peste 8 ani.
Profesorii de la MimaMuzica au avut colaborări cu diverse şcoli gimnaziale şi
primare din Bucureşti precum şi cu unele grădiniţe. Dar colaborarea cu şcoala
presupune deplasarea noastră cu instrumentele acolo. De aceea e mai practic să
invităm noi acea şcoală la sediul nostru.

Prin
urmare, această pedagogie poate fi integrată în sistemul public de educaţie, cu
anumite condiţii, aflăm de la Lucian Nicolae: Eu sunt convins că poate fi integrată în
sistemul oficial. De pildă, în Franţa, există săli de motricitate unde se
desfăşoară şi orele de muzică, de dans, de mişcare, chiar şi de gimnastică. Şi
în România, programa şcolară s-a adaptat la nivel teoretic acestor tendinţe,
iar din clasa 0 până într-a IV-a avem ore de muzică şi mişcare. Bazându-mă pe
exemplul acesta din Franţa, unde multe şcoli sunt dotate cu un minimum de
instrumente şi cu săli de motricitate, recomand din toată inima acest gen de
educaţie. Deschiderea prin programa şcolară care este extraordinar de generoasă
şi ea e gândită de oameni care cunosc metodele active. Dar de la programă până
la aplicarea ei este o distanţă şi depinde foarte mult de experienţa muzicală a
învăţătorului şi a profesorului.