Locuinţele informale

Locuinţele informale sau aşezările neoficiale încropite la periferia oraşelor sau satelor sunt o realitate, îndeobşte, observată de oricine parcurge România cu autoturismul, dar neaprofundată şi, mai ales, neasumată oficial.

Christine Leșcu, 11.04.2018, 12:16

Locuinţele informale sau aşezările neoficiale încropite la periferia oraşelor sau satelor sunt o realitate, îndeobşte, observată de oricine parcurge România cu autoturismul, dar neaprofundată şi, mai ales, neasumată oficial. Aceasta este concluzia specialiştilor în urbanism care, de mai mulţi ani, analizează situaţia oamenilor care locuiesc în aceste case improvizate, ridicate pe terenuri ale nimănui.

Unul din aceşti experţi este Bogdan Suditu, cercetător urbanist: “E un fenomen în creştere, încă nu foarte bine cunoscut la nivel naţional. Deşi există două studii realizate de Ministerul Dezvoltării, mai departe de a studia problema nu s-a mers. Comunităţile care locuiesc în aceste aşezări cel mai adesea nu au acte de proprietate sau de identitate, ceea ce-i face doar pe jumătate cetăţeni ai acestei ţări şi asta nu e normal. Prin urmare, nu pot accesa legal servicii de utilitate publică, nu se pot conecta legal la reţeaua de electricitate, nu se pot înscrie la şcoala de şoferi şi multe alte lucruri – cum ar frecventarea şcolii primare – devin problematice din cauza lipsei actelor. Avem situaţii de aşezări informale cu 3.000 de oameni şi chiar cu 6.000 de oameni situaţi în extravilan, deci lăsaţi în afara reglementărilor urbanistice. Adesea, aceste zone nu apar în documentaţia de urbanism şi nici în actele vreunei primării. E un teritoriu al nimănui, cel mai adesea e o haşură pe hartă care marchează o pajişte, o zonă de alunecări, un loc unde oamenii dintr-un oraş sau sat aruncă gunoaie, iar altcineva locuieşte printre ele.

Acesta este cazul – devenit notoriu în urmă cu câţiva ani – al oamenilor de la Pata-Rât. Aflată la marginea Clujului, lângă groapa de gunoi a oraşului, aşezarea informală adăpostea, la un moment dat, cam 300 de familii. S-a format în timp în urma evacuărilor repetate ale unor familii sărace, cele mai multe de etnie romă, din zonele centrale ale oraşului şi mutate la periferie. La acestea s-au adăugat locuitori din satele apropiate care-şi căutau mijloace de subzistenţă în depozitul de deşeuri. Acest depozit de gunoaie a intrat în atenţia primăriei oraşului Cluj-Napoca din nevoia de a-l dezafecta şi înlocui cu o rampă ecologică. Ar fi însemnat o nouă evacuare a oamenilor de la Pata-Rât care şi aşa, se confruntau cu problemele fireşti ale traiului în ţinutul nimănui despre care vorbeşte în continuare Bogdan Suditu: Unele comunităţi s-au creat pentru că statul a împins nişte oameni şi i-au obligat să se aşeze într-un loc, după care i-a uitat acolo. E cazul celor de la Valea Corbului. În 1950, statul român le-a spus unui număr de 41 de familii: Vă aşezaţi aici!, după care a dispărut timp de 60 de ani. Iar azi, după ce a descoperit că acolo trăiesc 1300 de oameni care încearcă să-şi valorifice obligaţiile şi drepturile, constată că localitatea s-a dezvoltat parţial în condiţii ilegale. Vina e partajată şi trebuie să ne-o asumăm cu toţii.

Valea Corbului, un sat din judeţul Argeş, are, la periferie, o aşezare informală cu vreo 3.000 de locuitori, fără acces la utilităţile publice, unde locuieşte şi Marius Păcuraru: În 2001-2002, prelungirea satului din Valea Corbului, unde eu locuiesc acum, s-a făcut în anumite condiţii. De pildă, părinţii mei, care n-aveau locuinţă, s-au dus acolo, au măsurat o bucată de pâmânt şi acolo, locuiesc eu acum. Ceea ce este trist este că liniile de înaltă tensiune trec pe deasupra curţii mele. Curentul acela măsoară nu mai puţin de 40.000 de Volţi. Lucrul acesta ne afectează sănătatea. De pildă, liniile acestea trec pe deasupra grădinii mele de legume. Două ore dacă stau acolo, încep durerile de cap şi nu mă simt bine. Nici copiii mei nu se simt prea bine. Dacă aş fi ştiut care sunt dezavantajele de a locui aici şi aş fi fost informat de autorităţi, nu-mi făceam casă acolo. Pe deasupra, o parte din locuitorii din Valea Corbului – cam 30%-35% – se confruntă cu problema neputinţei de a accesa serviciile de electricitate sau de apă curentă. În 2014, un grup de locuitori din Valea Corbului a încercat să demareze un proiect cu fonduri UE şi nu mică ne-a fost mirarea când au constata că nu pot să demareze acel proiect fără acte de proprietate. Ne-am oprit deci.

Nici Bucureştiul nu e scutit de probleme asemănătoare. În cartierul Ferentari – una din zonele cele mai dezavantajate din oraş -, deşi nu există aşezări informale propriu-zise, există locuinţe informale şi locuitori fără acces la utilităţi şi electricitate. Recent, unul din distribuitorii de electricitate, compania ENEL, prin programele sale de CSR (responsabilitate socială corporativă), i-a ajutat pe unii din oamenii din Ferentari să se conecteze la reţeaua electrică. Au fost ajutaţi, la rândul lor, de Rodica Păun, mediatoare comunitară şi veche locuitoarea a cartierului. Iată ce spune despre probleme de acolo: Problema cea mai mare, pe lângă cea a actelor de identitate, a contractelor de închiriere, a contractelor de vânzare-cumpărare, o constituie mizeria, şobolanii… Din cauza lipsei actelor, oamenii nu au nici educaţie şi nici slujbe. Nu poţi să te angajezi undeva fără acte şi şcoală. Am reuşit, prin ENEL, să conectăm la reţeaua de electricitatea vreo 100 de oameni. Nu toate cazurile sunt pe deplin rezolvate. În zona de case, oamenii nu au certificate de proprietate, cel mult o chitanţă de mână sau o copie după chitanţa aia. Nu au aviz de construcţie, de pildă, deci nici nu poţi încheia contract pentru electricitate. La bloc, oamenii se conectează mai uşor. La curte, dacă n-ai aviz de construcţie sau acte pe casă, nu se poate face nimic. Nici apă curentă n-au, fără aceste documente. Nici acces la salubrizare.

Oamenii aceştia nu pot fi ajutaţi decât printr-o mai bună comunicare şi cooperare între autorităţi, furnizorii de servicii şi comunitate. Dar totul trebuie să pornească odată cu recunoaşterea problemei, concluzionează Bogdan Suditu: Fenomenul acesta nu e specific doar României. El a fost specific tuturor ţărilor din Europa începând cu Franţa, Spania şi Portugalia până la cele din estul continentului şi Balcani. Situaţia a fost încet-încet rezolvată fiindcă a fost asumată şi recunoscută. Asta-i prima problemă: trebuie ca legiutorul, cel face regulile, să spună: Da, chestiunea există, oamenii stau acolo, au greşit sau nu, au construit bine sau nu. Hai să găsim soluţii. Lucrul ăsta nu se întâmplă la noi: recunoaşterea fenomenului.