Hărţuirea sexuală în universităţi

Pentru români, hărţuirea sexuală e, mai degrabă, o noţiune întâlnită în filmele americane decât o problemă conştientizată a realităţii în care trăiesc.

Christine Leșcu, 24.02.2016, 10:40

Pentru români,
hărţuirea sexuală e, mai degrabă, o noţiune întâlnită în filmele americane
decât o problemă conştientizată a realităţii în care trăiesc. Cu toate că a
condiţiona pe cineva să întreţină relaţii sexuale în schimbul unor servicii,
promovări profesionale sau note mai bune este faptă penală în România, iar
hărţuirea sexuală este condamnată legal, cazurile reclamate sunt, relativ,
puţine. De fapt, nici nu există statistici exacte care să indice nivelul
acestui fenomen şi nici formele sub care se prezintă cel mai des. Centrul
FILIA, organizaţie feministă care luptă împotriva inegalităţilor de gen, a ales
mediul universitar pentru a începe cercetarea printr-un studiu exploratoriu
privind hărţuirea sexuală în facultăţi. Chestionare on-line au fost completate
de peste 600 de persoane, studenţi, doctoranzi, profesori şi personal auxiliar
din 42 de universităţi din ţară. Şi chiar dacă nu e vorba de o cercetare
reprezentativă, răspunsurile ne oferă câteva indicii despre amploarea
fenomenului precum şi despre atitudinea generală cu privire la el. O primă
concluzie este aceea că problema există în mediul universitar în acelaşi timp
cu teama de a depune sesizări împotriva hărţuirii sexuale. În plus, unii din
respondenţi au evidenţiat nevoia unei definiţii mai clare a
hărţuirii sexuale în codul etic al universităţilor, cât şi introducerea unor
sancţiuni proporţionale cu faptele de hărţuire sexuală.

Detalii ne oferă
Andreea Bragă, preşedinta Centrului FILIA: Hărţuirea sexuală este definită în legea 202/2002 privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Acesta este, în mare parte, un act
normativ care se aplică, mai ales, pe piaţa muncii. Hărţuirea sexuală este
definită şi în codul penal, dar o definiţie clară, aplicabilă tuturor
universităţilor nu există. Codurile etice diferă de la o universitate la alta,
iar în unele, definiţia este mai clară, mai nuanţată pe când în altele se
menţionează doar că hărţuirea sexuală este interzisă. O definiţie mai amplă sau
care să ofere exemple mai concrete ar putea simplifica procedurile de sesizare
a întâmplările şi le-ar încuraja pe persoanele confruntate cu această situaţie
să o reclame sau să depună sesizare. Unul dintre rezultatele studiului nostru
indică faptul că atunci când sunt întrebaţi dacă s-au confruntat cu hărţuirea
sexuală, aproximativ 20% dintre respondenţi răspund afirmativ. Dar, dând
exemple concrete de hărţuire şi întrebaţi fiind dacă s-au confruntat cu una
dintre situaţii, procentul celor care răspund da creşte. Cei care iniţial
spun că nu s-au confruntat cu hărţuire sexuală, atunci când sunt puşi în
situaţia de a bifa sau nu un exemplu concret, ei bifează unul. Astfel,
procentul creşte spre 50%. Avem, prin urmare, şi problema asocierii hărţuirii
sexuale cu cazurile foarte grave care, uneori, apar în mass-media. Aceste
cazuri includ constrângeri legate de întreţinerea de raporturi sexuale în
vederea evaluării academice. Trecem cu vederea peste cazurile de hărţuire
sexuală percepute ca fiind mai uşoare.

Cazuri mai uşoare
sunt considerate, de pildă, glumele şi apelativele cu conotaţii sexuale, cazuri
care, evident, nu se limitează la mediul universitar, ci sunt răspândite în
societate precum atingerile uşoare din mijloacele de transport în comun.
Potrivit Andreei Bragă, aceste fapte nu trebuie minimalizate: Ni s-a reproşat că acum nu
se mai poate glumi pentru că una, două sărim în sus şi facem acuzaţii de hărţuire.
Dar aceste bancuri cu tentă sexuală pot fi extinse până la glume despre viol şi
legitimează un anumit tip de comportament ulterior. La fel se întâmplă şi cu o atingere uşoară nedorită. Se spune Hai,
măi, ce ţi-a făcut? Te-a atins puţin, mare brânză. Dar, până la urmă e corpul
meu, e intimitatea mea. Mă aflu într-un spaţiu în care trebuie să învăţ, să mă
dezvolt, nu să mă închid în mine şi să cred că este poate vina mea, fiindcă
m-am îmbrăcat într-o bluză care îi dă unui bărbat senzaţia că mă poate atinge.

Dar ce se întâmplă, mai exact, în acest spaţiu de educaţi şi dezvoltare
personală când lucrurile deviază de la drumul normal? Aflăm din studiul
realizat de Centrul FILIA şi de la Andreea Braga: La o primă vedere sunt 380 de persoane din 668 care
au spus că există hărţuire sexuală în universităţi, în general. Dintre aceştia,
165 de persoane au fost expuse cel puţin o dată la bancuri cu tentă sexuală
care le-au făcut să se simtă inconfortabil. 129 de respondenţi ai avut parte de
comentarii cu caracter sexual sau au primit porecle cu conotaţii sexuale. Sunt
13 persoane care s-au confruntat cu ameninţări şi constrângeri legate de
evaluarea academică sau profesională de acceptare a unor relaţii de natură
sexuală.

Cine este agresorul
în cele mai multe din aceste cazuri? Andreea Bragă: Majoritatea persoanelor
indicate de respondenţi sunt un student bărbat şi un profesor bărbat.
Există şi alte răspunsuri, de genul un doctorand sau o doctorandă sau o
profesoară, dar cazurile sunt mult mai puţine. În cele mai multe dintre
răspunsuri se indică un student sau un profesor, ceea ce înseamnă că
problema există atât în relaţiile dintre colegi, cât şi în relaţia de
autoritate în care eşti condiţionat pentru evaluare. Poate, în această
situaţie, ţi-e frică să iei atitudine contra unei persoane de care depinde
viitorul tău.

În aceste condiţii, revine universităţilor sarcina de a condamna
hărţuirea sexuală cât mai explicit şi de a crea un mediu în care celui agresat,
şi nu agresorului, să i se dea dreptate. Andreea Bragă: Contează
şi cultura sau mediul în care învăţăm sau lucrăm precum şi reacţia colegilor
noştri atunci când trecem prin hărţuirea sexuală. Vedem că uneori,
anumite forme de violenţă contra femeilor sunt minimalizate sau bagatelizatei.
Iar când vine vorba de hărţuire sexuală este şi mai dificil să ieşi în faţă şi
să treci prin asta. Există un cumul de factori, iar încrederea că, dacă ţi s-a
făcut o nedreptate, ea poate fi îndreptată de instituţia în care înveţi, poate
fi consolidată doar prin nişte politici care să fie adoptate de fiecare
universitate şi care să presupună modificări ale codului de etică din care să
se vadă clar că există dorinţa de a îmbunătăţi normele din facultăţi. Toate
trebuie completate cu programe şi sesiuni de informare privitoare la drepturile
şi obligaţiile pe care le au studenţii şi profesorii le au între ei.

Centrul FILIA speră
ca studiul exploratoriu privind hărţuirea sexuală în universităţi să fie atât
un semnal de alarmă, cât şi un prilej pentru o cercetare exhaustivă a
fenomenului.