Feminismul în arta românească actuală

În ultima perioadă, în artele din România se ridică din ce în ce mai multe voci care vorbesc despre slaba atenţie acordată artistelor. Curentul feminismului se manifestă din ce în ce mai vizibil.

Luana Pleşea, 27.11.2018, 12:32

În ultima
perioadă, în artele din România se ridică din ce în ce mai multe voci care
vorbesc despre slaba atenţie acordată artistelor. Curentul feminismului se
manifestă din ce în ce mai vizibil. Pornind de la dezbaterea organizată recent,
Istorii şi naraţiuni. Despre feminism în România, care a reunit
reprezentanţi din arhitectură, arte vizuale şi dans contemporan, discutăm
despre feminism şi prezenţele feminine în aceste arte.

Dezbaterea a fost
organizată de Asociaţia 4Culture, în colaborare cu Ordinul Arhitecților din
România (OAR) – Filiala București, care a şi găzduit întâlnirea. Andreea
Căpitănescu, coregrafă de dans contemporan şi manager cultural, directoarea
artistică a Asociaţiei 4Culture, despre prezenţele feminine în artele
performative actuale, în România: Cred că în general, cel puţin în
domeniul dansului contemporan, coregrafii sunt mult mai prezenţi şi mai
vizibili dintotdeauna, deşi numărul artistelor care finalizează studiile de
coregrafie este mult mai mare. Cred că unul din motive este că în continuare
cei care se află în poziţiile de conducere şi în poziţiile de decizie, atât în
teatre, cât şi în instituţii importante sau evenimente importante sunt
predominant bărbaţi. Este adevărat
că, pe de altă parte, este şi mult mai dificil să te faci auzită şi prezentă ca
femeie în domeniul artistic. În general, vorbim despre foarte multe
sensibilităţi, orgolii, iar spaţiul feminin nu este întotdeauna pregătit pentru
a intra într-o astfel de luptă. Iar prezenţele masculine sunt de foarte multe
ori şi intimidante, şi destul de agresive. Mă refer aici la faptul că lucrăm,
cel puţin în dans, încă foarte mult cu prezenţa corpului şi relaţia dintre
artişti este una fizică.

Dar există nume
importante de femei care reuşesc să mişte lucrurile în arte, spune Andreea
Căpitănescu: Există artiste şi curatoare cum am avut-o,
de exemplu, invitată pe Valentina Iancu în cadrul dezbaterii pe care am
organizat-o la Casa OAR. Ea a încercat, în poziţia în care s-a aflat pentru un
timp la Muzeul Naţional de Artă al României, să promoveze artiste care au creat
în România şi care nu erau cunoscute nici măcar celor care au absolvit
facultatea sau celor care activează în omeniu, prin simplul fapt că au fost fie
ignorate, fie asociate eronat unor demersuri politice ale începutului de secol
20. Demersul ei, deşi am putea spune că a fost unul izolat, măcar a adus în
atenţia publică o serie de artiste. A creat expoziţii, un album… Deci, a
lăsat şi urme în spate. Mai există
artiste şi curatoare feministe… Colaborez deja de câţiva ani cu Olivia Niţiş,
care este o feministă asumată şi care, la rândul ei, încearcă să promoveze
artiste. Există femei care predau studii de gen şi care scriu constant despre
importanţa educării femeilor şi a accesului egal la educaţie în zone
marginalizate, care luptă pentru drepturile femeii şi împotriva violenţei… Şi
aici mă pot referi la Oana Băluţă, Mihaela Miroiu… Sunt foarte multe alte
exemple de artiste, precum Marilena Preda-Sânc, care încearcă la rândul lor să
formeze alţi oameni şi să aducă în atenţie unele aspecte mai puţin cunoscute.

Valentina Iancu
este specialistă în arte vizuale, activează în jurnalismul cultural şi se
declară feministă. Vede conceptul de feminism ca fiind foarte legat de sensul
iniţial, şi anume, o mişcare care crede că femeile trebuie să beneficieze de
drepturi egale cu bărbaţii, dar există nuanţele în care fiecare interpretează
şi apropie acest curent, conform principiilor şi ideologiilor personale. În România predomină un feminism neoliberal, adică un feminism pe care cercetătorii
americani îl definesc ca feminism alb, care se ocupă în mod special de
problemele femeilor majoritare şi tinde să ignore că există şi alte tipuri de
experienţe. Pe scena artistică, tot acest tip de feminism academic se reflectă
şi în creaţiile şi în acţiunile celor mai multe creatoare de la noi. Ceea ce mi
se pare mie foarte interesant este că, recent, artistele tinere au reuşit să se
grupeze într-o iniţiativă mai radicală şi să scoată o revistă care va fi
lansată pe data de 1 decembrie. Este vorba de revista CUTRĂ, care încearcă să
aducă în România pentru prima dată principiile feminismului intersecţional,
adică principiile feminismului care îşi dă seama că o femeie are probleme
diferite, în funcţie de comunitatea etnică sau sexuală din care face parte, îşi
defineşte identitatea în funcţie şi de alte criterii, nu doar de genul feminin.

În ceea ce
priveşte prezenţele feminine în artele vizuale, situaţia este asemănătoare cu
cea, să spunem, din zona regiei de teatru. Sunt foarte multe studente în
universităţile de artă, dar, după absolvire, femeilor le este mult mai greu să
debuteze în carieră, pentru că, spune Valentina Iancu, planează tot timpul deasupra capului lor suspiciunea că la un moment dat
se vor lăsa de artă şi vor alege familia. Avem impresia că sunt
mai multe artiste, dar, de fapt, nu le vedem în structurile unde există bani,
în structurile unde există putere. Le vedem pe la periferie, cum se zbat
efectiv să supravieţuiască pe scenă. În cazul generaţiilor consacrate, e mai
pregnantă această problemă, pentru că vorbim de artişti care au ajuns la un
anumit nivel al carierei la 60-70 de ani, şi artiste de vârstă cu ei, care au
debutat în acelaşi timp, au lucrat cu aceeaşi intensitate, au expus cu aceeaşi
periodicitate şi recunoaşterea nu este aceeaşi.

Participantă şi
ea la dezbaterea Istorii şi naraţiuni. Despre feminism în România,
Raluca Vişinescu a urmat studii de specialitate în România şi Germania şi este
de multă vreme o arhitectă foarte apreciată, premiată în 2018 la Anuala de
Arhitectură Bucureşti. Despre prezenţele feminine spune că… Scad foarte mult după facultate şi mai ales în ceea ce înseamnă
arhitectură construită, şantier. Rămân prezenţe feminine foarte valoroase şi
multe în mediul academic, în lumea teoretică… La fel, în organizaţii care
sunt foarte importante. De exemplu De-a Arhitectura fac o treabă nemaipomenit
de bună şi acolo sunt mai ales femei care au iniţiat şi se ocupă de activităţi.
Şi e foarte important ce fac. Până la urmă, arhitectura nu este doar
construită. E, în egală măsură, şi parte teoretică, şi parte de acţiuni, şi
parte de management, şi parte de povestit lumii. Din perspectiva Ralucăi
Vişinescu, demersurile feministe nu prea există în domeniul arhitecturii,
pentru că, în momentul în care ajungi să practici, nu simţi diferenţa.

Aşadar, nu există o
concluzie generală. Totuşi, citând-o pe Andreea Căpitănescu, manager cultural
şi profesionistă în dansul contemporan, nu
suntem o societate deschisă spre astfel de discuţii şi dezbateri. În general,
bărbaţii din domeniul cultural zâmbesc uşor în colţul gurii în momentul în care
află despre evenimente dedicate unor subiecte precum feminismul. Le văd încă,
din păcate, ca pe nişte subiecte uşor frivole.