Educaţia la domiciliu

Educaţia la domiciliu sau homeschooling, o variantă permisă legal în alte state, este practicată şi în România, deşi legea învăţământului nu a legiferat-o în mod expres. Există, însă, portiţe legale, similare mai degrabă învăţământului la distanţă.

Christine Leșcu, 25.02.2015, 10:18

Educaţia la domiciliu sau homeschooling, o variantă permisă legal în alte state, este practicată şi în România, deşi legea învăţământului nu a legiferat-o în mod expres. Există, însă, portiţe legale, similare mai degrabă învăţământului la distanţă. Copilul poate fi înscris la o şcoală-umbrelă din străinătate, dintr-o ţară unde educaţia la domiciliu e legiferată sau unde învăţământul la distanţă e permis pentru clasele primare, gimnaziale şi liceale. Care sunt motivele pentru care unii părinţi fac această opţiune pentru copiii lor, aflăm de la Magdalena Balica, expertă în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei.”

Există, în ultima vreme, un interes pentru o astfel de abordare, mai ales, ca o reacţie a părinţilor nemulţumiţi de ceea ce se întâmplă în sistemul educaţional. A lua o decizie la nivel de sistem pentru a oferi dreptul la homeschooling este un subiect delicat. Eu cred că orice părinte care decide să-şi ţină copilul acasă, propunându-şi în acelaşi timp să-i ofere un mediu educaţional propice, îşi asumă o mare responsabilitate.”

Unul din părinţii care şi-au asumat această responsabilitate este Gabriel Curcubet, pastor prezbiterian din Odorheiu-Secuiesc, tatăl a patru copii, toţi educaţi la domiciliu, de la cel mare care va împlini 18 ani până la cel mic de 13 ani. De ce a optat pentru homeschooling?

Gabriel Curcubet: Eu, ca pastor prezbiterian, gândesc şi din perspective creştine şi sociale. Mă gândesc şi la ce primeşte copilul în societate precum şi la modul în care trebuie să se poarte în societate. Acasă copilul îşi însuşeşte mai bine anumite maniere sociale sau principii etice pe care la o şcoală publică nu are cum să le deprindă. Noi am pus în practică mai multe metode de învăţare. Pe cel mai mare l-am învăţat numai noi. L-am înscris într-o şcoală din SUA şi l-am învăţat numai noi până în clasa a şasea. După aceea, l-am înscris la o şcoală din Ungaria care permitea învăţământul la distanţă şi unde lua parte la anumite lecţii prin Skype. S-a pregătit şi singur pentru SAT şi TOEFL. A luat rezultate foarte bine şi acum încearcă să se înscrie la o universitatea din străinătate. Ceilalţi copii sunt înscrişi la o şcoală din SUA şi, în mare parte, tot noi îi învăţăm, dar nu le predăm chiar toate materiile. Există şi programe pe calculator care-i ajută. Sunt materii la care pot să înveţe chiar şi singuri.”

Dacă modalităţile de predare sunt diferite în cazul educaţiei la domiciliu, atunci este firesc ca şi modalităţile de testare să fie altfel faţă de cele utilizate în învăţământul instituţionalizat. Gabriel Curcubet: Testarea în familiile care practică educaţia la domiciliu diferă foarte mult de şcolile publice. Acolo totul e centrat pe note, dacă un copil nu ştie ceva, atunci el primeşte o notă mai mică, dar predarea continuă. Noi nu facem aşa. Copiii trebuie să înveţe lecţia respectivă. Timp este destul ca să înveţe o materie. De pildă, geografia de clasa a cincea poate fi studiată completă şi într-o săptămână de un copil educat acasă. Este o diferenţă mare între a învăţa acasă şi a învăţa la şcoală. La şcoală, atenţia lor poate fi distrasă. Sau se pierde timp cu drumul până la şcoală. Acasă, într-un sfert de oră înainte de micul-dejun, un copil poate să înveţe mai multe decât învaţă într-o oră la şcoală.”

Dar un copil educat acasă nu cumva este un copil izolat de cei de vârsta lui, se pot întreba unii sceptici? Nu, răspunde Gabriel Curcubet, şi aduce drept dovadă activităţile de voluntariat la care participă copiii lui şi sporturile de echipă pe care le practică. Totuşi, experţii în educaţie consideră că interacţiunea copiilor cu cei de vârsta lor nu este propice doar jocului sau socializării, ci chiar procesului de învăţare. Magdalena Balica de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei.

Eu cred că în momentul de faţă, având în vedere resursele imense pe care le avem la dispoziţie cu ajutorul noilor tehnologii, şcoala nu mai are acest apanaj al deţinerii cunoaşterii totale. Nu cred că un copil care nu merge la şcoală n-ar avea suficiente şanse să ajungă şi să-şi atingă potenţialul maxim. Dar cred că învăţarea are şi componente sociale importante. De pildă, teoriile recente arată că un copil faţă în faţă cu un obiect al învăţării poate să-şi atingă potenţialul maxim învăţând singur. Dar, în momentul în care poate interacţiona, în procesul de învăţare, cu un co-vârstnic, are loc un salt care se numeşte zona proximei dezvoltări”. De fapt ce se întâmplă? Copilul are şansa ca propria lui înţelegere asupra lucrului respectiv să fie confruntată cu modul de înţelegere al altei persoane. Compararea şi raportarea propriei tale înţelegeri la înţelegerea celorlalţi reprezintă un moment de reflecţie care produce salturi extraordinare în învăţare.”

Trecând de la cazurile individuale la legiferarea acestei alternative educaţionale, Magdalena Balica consideră că România nu ar fi pregătită pentru această decizie, având în vedere rata deja mare de abandon şcolar de la noi.

A da, peste noapte, o lege care să permită oricui şi oricum homeschooling-ul ar fi o mare pierdere pentru că aceşti părinţi aflaţi în situaţii dificile ar putea-o interpreta ca pe o scuză, în plus, pentru a nu-şi trimite copiii la şcoală. Nu ne putem asuma un asemenea risc. Dimpotrivă, aceste categorii sociale au nevoie de sprijin pentru a-şi trimite copii la şcoală. Mai este şi o altă chestiune. Ţările care au legiferat această opţiune au sisteme de evaluare a cunoştinţelor copiilor foarte bine puse la punct, sisteme de recunoaştere a abilităţilor diferite ale copiilor. În România încă mai este de lucrat la sistemul prin care se recunosc competenţele fiecărui copil la o anumită vârstă. Probabil că, în viitor, opţiunea homeschooling-ului va funcţiona atâta vreme cât vom şti să folosim noile tehnologii. Şi din această perspectivă România nu stă foarte bine în prezent.”

Cu toate acestea, Gabriel Curcubet, prin organizaţia pe care o reprezintă, denumită Asociaţia Home Schooling România”, a intrat în legătură cu un număr de aproximativ 200-300 de familii care practică educaţia la domiciliu. Doritori ar fi chiar mai mulţi, spune el. Dar negocierile cu reprezentanţii Ministerului Educaţie, pentru legalizarea acestei alternative în România, nu au avut prea mult succes până acum.