Prima pagină » Panoramice » Societate » Cum pot fi ținuți urșii la adăpostul pădurii?

Cum pot fi ținuți urșii la adăpostul pădurii?

Roxana Vasile, 26.05.2021, 15:15

Pădurile
românești sunt, de secole, casă primitoare pentru urșii bruni: potrivit World
Wild Fund România, din cele aproximativ 18 mii de exemplare existente în toată
Europa, circa 8 mii trăiesc în Munții Carpați și peste 6 mii pe teritoriul
României. Este cea mai mare populație de urs brun de pe bătrânul continent. Livia
Cimpoeru, specialist în comunicare al organizației neguvernamentale pe
proiectele vizând carnivorele mari, ne pune în temă. ʺUrsul este o bogăție
naturală a României. Nu putem ignora acest aspect și cred că toată lumea este
de acord cu faptul că aceste bogății naturale trebuie protejate, pentru că ele
se pierd și, cumva, trebuie să ne asumăm responsabilitatea că acțiunile
noastre, ceea ce consumăm sau ceea ce facem afectează bunăstarea și
viabilitatea acestor resurse naturale.ʺ

Doar că dezvoltarea
infrastructurii de transport, a celei urbane sau rurale, tăierile legale sau
ilegale de păduri ori supraexploatarea resurselor naturale, de exemplu a
ciupercilor sau a fructelor de pădure, au făcut, în timp, ca ursul, omnivor, să
fie atras de zonele cu acces facil la surse de hrană din regiunile populate de
oameni. În consecință, unii urși devin o amenințare și mulți consideră că
trebuie uciși. Nimic mai fals, spune Livia Cimpoeru, în viziunea organizației
pe care o reprezintă, WWF România, un echilibru om-animal fiind perfect
posibil.

ʺAcest echilibru se va putea asigura numai în
momentul în care noi vom înțelege, ca națiune, ca popor care ocupă acest spațiu
binecuvântat cu o biodiversitate extraordinară, că noi suntem singurii, repet,
singurii, care putem să protejăm aceste bogății. Câtă vreme noi vom da vina pe
urs sau pe lup sau pe alte animale că există aceste conflicte om-faună
sălbatică, nu vom ajunge nicăieri. Ursul este un animal sălbatic, el nu are
noțiunea de ʹbineʹ și de ʹrăuʹ, drept urmare el nu poate lua decizii, nu poate
face politici ș.a.m.d. Noi suntem specia gânditoare, cea care poate să abordeze
în mod inteligent aceste, să zicem, neplăceri sau conflicte și să găsească
soluții la ele. Activitățile noastre au un impact evident asupra urșilor și
majoritatea covârșitoare a conflictelor om-urs sunt create de om.ʺ

În Uniunea
Europeană, urșii sunt protejați prin Directiva Habitate care îi include pe
lista speciilor de animale protejate ce nu pot fi vânate în scop de agrement
sau, cum se mai spune, la trofeu. Însă unele țări, inclusiv România, se folosesc
în mod curent de articolul 16 din Directivă care permite derogări privind
vânarea unui număr limitat de exemplare, în speță a celor periculoase pentru
om.

Recenta împușcare
a ursului Arthur, considerat regele urșilor din România datorită dimensiunilor
și posturii sale impresionante, a făcut înconjurul planetei. În România, a
repus pe tapet modul, în viziunea multora defectuos, în care autoritățile naționale
protejează aceste mamifere din vârful lanțului trofic. De fapt, Arthur ar fi
fost ucis în cadrul unei partide de vânătoare la trofeu, în baza unei derogări eliberate
pentru omorârea altui exemplar care provocase pagube în gospodăriile unor
oameni. Ce ar trebui făcut pentru ca astfel de practici să devină istorie? Din
nou, Livia Cimpoeru, de la WWF România.

ʺNoi, încă din 2009 și pe tot parcursul
anilor următori, am solicitat îmbunătățirea legislației prin care se emit aceste
derogări pentru relocare și ʹrecoltareʹ (acesta este termenul tehnic pentru
împușcare a urșilor), pentru că de când s-au emis aceste ordine de derogare,
începând din 2017, dacă nu mă înșel, ordinele nu au precizat clar ce se
întâmplă cu carcasele de urs, cine este implicat în procesul de ʹrecoltareʹ sau
relocare, care este destinația și care este beneficiarul final al animalelor împușcate.
În 2019 am cerut să nu mai existe în acțiunile de ʹrecoltareʹ alte persoane
decât personalul tehnic al asociațiilor de vânătoare și, astfel, să fie
înlăturate aceste suspiciuni că procesul de ʹrecoltareʹ este, de fapt, o
vânătoare la trofeu deghizată. Iarăși, am mai cerut ca exemplarele-problemă să
fie marcate și monitorizate activ pentru a înlătura orice suspiciune cu privire
la extragerea exemplarului care provoacă probleme.

Iar cazul ursului Arthur
este foarte edificator în această discuție. Iarăși, nu înțelegem de ce, de ani
de zile, nu sunt înființate echipe de intervenție rapidă care să poată acționa
în astfel de cazuri. Adică, până să împușcăm acel urs, hai să vedem și alte
variante care pot fi eficiente și să existe aceste echipe de intervenție peste
tot unde, evident, există populație de urs semnificativă. Noi, la ora actuală,
nu numai că nu avem o monitorizare reală, pe baze științifice, a populației de
urs din România, dar nici măcar a populației de urs habituată – termen, în
jargonul nostru, pentru urșii care, din cauza neglijenței umane, au ajuns, cu
timpul, să asocieze omul cu sursa lui de hrană și să își facă mereu drum către
zonele locuite.ʺ

Între timp,
pe fondul scandalului ʹArthurʹ, Ministerul Mediului de la București a anunțat
că legislaţia privind împuşcarea urşilor care reprezintă un pericol pentru
comunităţi a fost schimbată. Astfel, dacă înainte exista un termen de 60 de
zile de la eliberarea documentelor privind avizarea ʹrecoltăriiʹ până la punerea
ei în aplicare, iar legislaţia nu prevedea clar cine putea împuşca animalul, acum
exemplarele periculoase pot fi ʹextraseʹ în cel mult 15 zile, numai de către
personalul tehnic al asociaţiei care a primit derogarea. Decizia este
binevenită, dar nu suficientă spune Livia Cimpoeru.

ʺPe lângă aceste
măsuri oarecum pompieristice, să mai calmăm opinia publică, mai trebuie luate
și altele, astfel încât, pe termen lung, să ajungem la o coexistență armonioasă
cu ursul. Mă refer aici și la implementarea, la susținerea financiară a fermierilor
sau a gospodăriilor din zonele populate de urși, astfel încât acei oameni să
își poată cumpăra garduri electrice, câini de pază, care să le apere animalele,
gospodăriile ș.a.m.d. Aceste măsuri au fost anunțate, anul trecut, de fostul
ministru Alexe, noi ne-am bucurat foarte tare când dumnealui a anunțat că
ministerul urmează să lanseze un program de finanțare a acestor măsuri de
prevenție, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată și nu înțelegem de ce.ʺ

World Wild Fund
România mai spune și că, la ora actuală, Ministerul Mediului dispune de
suficiente date de la care se poate porni pentru a fi elaborate hărți ale
zonelor de risc, care să fie puse la dispoziția specialiștilor,
administrațiilor locale și a publicului larg, astfel încât aceștia să știe foarte
clar unde sunt cele mai mari probleme. Totodată, ONG-ul este parte a unui
proiect internațional finanțat din fonduri europene – ʹEuro Large Carnivoresʹ -
prin care să fie îmbunătățită coexistența dintre oameni și animale prin
cooperare transfrontalieră și comunicare. Chiar dacă nu toate măsurile luate în
alte țări se pot aplica și în România, cu siguranță ele ar putea fi adaptate la
specificul național. Cu alte cuvinte, idei există și nu sunt puține. E nevoie,
însă, de voință politică pentru a le pune în practică.