Cine sunt îngrijitorii la domiciliu
Îngrijirea de acasă a vârstnicilor este la fel de importantă şi de preocupantă ca şi cea a copiilor mici. Şi tot ca în cazul celor din urmă, alegerea persoanei care-i îngrijeşte, în lipsa familiei, este crucială.
Christine Leșcu, 11.01.2017, 10:08
Îngrijirea de acasă a vârstnicilor este la fel de importantă şi de preocupantă ca şi cea a copiilor mici. Şi tot ca în cazul celor din urmă, alegerea persoanei care-i îngrijeşte, în lipsa familiei, este crucială. La fel de cruciale sunt şi pentru îngrijitorii care se deplasează la domiliciu condiţiile în care-şi desfăşoară munca. Este, de fapt, o profesie în sine care intră în categoria muncilor casnice şi care este definită prin Convenţia 189 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), act normativ care încearcă să le ofere protecţie acestor lucrători şi să le afirme dreptul la muncă decentă. Ca să aflăm cum se desfăşoară ziua unei îngrijitoare la domiciliu, am stat de vorbă cu Anişoara, care are deja aproape 18 ani de experienţă în domeniu. În prezent, are grijă de trei persoane vârstnice la care se duce zilnic şi cu care petrece câteva ore. Anişoara: „Îi ajut să-şi ia medicamentele, le fac cumpărăturile, mă duc cu ei la doctor, îi spăl, le şi gătesc, le fac curăţenie.”
În ciuda existenţei Convenţiei 189 a OIM, profesia Anişoarei nu este legalizată în toate statele-europene. Iar acolo unde anumite aspecte sunt protejate de lege, realitatea ocoleşte, uneori, reglementările. Ne explică tot Anişoara: „Am lucrat la o firmă care avea contract cu primăria de sector. Acolo aveam carte de muncă, dar primăria n-a mai avut fonduri să-i plătească pe îngrijitorii acestei firme. Am rămas fără loc de muncă, iar azi lucrez… în particular, cum ar veni. Iar vârstnicii care nu-şi permit să plătească un îngrijitor au rămas fără ajutor.”
Situaţia aceasta pune în evidenţă atât vulnerabilitatea lucrătorilor casnici, cât şi pe aceea a beneficiarului de îngrijiri la domiciliu. Cei a căror familie nu-şi permite să plătească din fonduri proprii un îngrijitor, rămân fără ajutor în cazul în care şi autorităţile locale nu le oferă ajutor financiar prin firmele care angajează lucrători. La rândul lor, aceştia sunt nevoiţi să lucreze, uneori, la „negru” fără să beneficieze de drepturile prevăzute de lege printr-un contract de muncă. Anişoara: „N-am carte de muncă, nu pot să-mi plătesc asigurările sociale şi medicale. N-am mai fost de mulţi ani la doctor, deşi aş avea nevoie că am hipertensiune şi alte probleme…”
Mai multe amănunte despre situaţia legală şi mai puţin legală a îngrijitorilor la domiciliu ne oferă vicepreşedinta Asociaţiei Umanitare „Habilitas”, asociaţie care formează persoane abilitate în îngrijirea bătrânilor. Rodica Căciulă: „Îngrijitorul la domiciliu există în Codul ocupaţiilor din România şi este denumit drept „îngrijitor bătrâni la domiciliu”. Există, de asemenea, nivelul I de calificare pentru această meserie, adică 360 de ore de pregătire: 240 de ore de practică şi 120 de ore de teorie. Dar există foarte multe persoane care nu sunt calificate, care intervin la domiciliu într-un regim privat, nefiind angajaţii nimănui, nici ai unei firme particulare, nici ai vreunei autorităţi de stat sau locale. Nu ştim foarte clar câţi sunt angajaţi – se pare că puţini sunt angajaţi cu acte în regulă -, foarte mulţi dintre ei lucrează în aşa-numită zonă gri a pieţei muncii.”
O soluţie pentru protejarea drepturilor lucrătorilor la domiciliu, dar şi a beneficiarilor lor, este ratificarea Convenţiei 189. Cel puţin aşa consideră şi Consiliul Economic şi Social European care a adoptat recent un aviz prin care se solicită statelor-membre ale UE ratificarea acestei convenţii. Dumitru Fornea, membru în CESE, vorbeşte despre avantajele unei legiferări mai stricte a legislaţiei privind îngrijirea la domiciuliu: „Această convenţie foarte importantă. Până acum doar anumite state au ratificat-o – Belgia, Irlanda, Portugalia, Germania, Finlanda, Elveţia – şi urmează ca pe parcurs şi altele să intre în joc, aceasta fiind o condiţie pentru a continua orice discuţie serioasă cu privire la legalizarea condiţiei şi redarea demnităţii acestor oameni. Acest sector pare a fi marginal. Ori dacă ne uităm la situaţia legată de îmbătrânirea populaţiei şi de necesitatea asistenţei medicale, acest sector devine din ce în ce mai important. Toate astea sunt considerate aspecte marginale ale reglementării sociale. Iar noi acum încercăm să redăm demnitatea lucrătorilor din sector.”
În plus, legiferarea mai strictă şi, mai ales, aplicarea legii îi protejează şi mai bine pe cei vârstnici. Rodica Căciulă: „Este important faptul că un îngrijitor este angajat fie de un furnizor privat, fie de autorităţile locale, căci pot apărea şi posibile abuzuri ale îngrijitorilor asupra persoanelor vârstnice. Fără acte, nu poate interveni nici inspecţia socială, nici inspecţia muncii şi nu ştim ce se întâmplă între un îngrijitor la domiciliu şi vârstnicul la care se duce de mult timp. Există posibilitatea ca el să fie epuizat de muncă, fiindcă nu-l înlocuieşte nimeni, nu are cum să-şi ia concediu, nu există nicio reglementare a muncii sale. De multe ori, apar abuzuri ale îngrijitorului asupra persoanei vârstnice singure şi care nu se poate apăra. Este importantă ratificarea acestei convenţii, aşadar. Dacă toţi aceşti îngrijitori care lucrează acum ar fi angajaţi cu acte în regulă, ei ar reprezenta o forţă de muncă foarte importantă pentru România.”
În aşteptarea unei legiferări mai bune, Anişoara şi cei în situaţia ei precum şi beneficiarii lor – aflaţi şi ei în situaţii defavorizante – continuă să se ajute reciproc, aşa cum pot.