Ce înseamnă să ai copii atipici în România

Începutul anului școlar 2020-2021 nu este unul obișnuit.

Christine Leșcu, 16.09.2020, 09:23

Este atipic pentru cei mai mulți elevi
și părinți. Dar pentru o anumită minoritate, ciudățenia și greutățile acestui
an nu fac decât să se adauge unui șir mai vechi de probleme… tot atipice. Mă
refer la familiile cu copii care au cerințe educaționale speciale (CES) și
care, conform legislației actuale, trebuie intregrați în învățământul de masă.

Dar legea e pe hârtie, iar în practică, integrarea nu are loc, de multe ori,
așa cum a demonstrat-o și experiența prin care a trecut Anemari-Helen
Necșulescu, relatată în volumul recent intitulat Jurnalul unui mame. Secvențe
urbane cu copii, trafic, părinți, teme și altele și publicat de editura
Cartex. Anemari este mama a doi copii adoptați, dintre care băiatul, Emi, a
fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenţie si hiperactivitate sau
ADHD. Dar cartea ei nu povestește doar cum s-a luptat pentru a-l integra pe Emi
în școală, ci – așa cum declară chiar autoarea – cartea nu-și propune
să rezolve ceva, cartea își propune să deschidă teme de discuție. (…) A nu
vorbi despre problemele noastre și a le ascunde sub capacul cu presiune e mult
mai periculos pentru sănătatea noastră mintală.

Iar unul dintre
subiectele ascunse multă vreme sub preș este reacția sistemului de învățământ cu
privire la elevii CES. După opt ani de confruntări, căci Emi este acum în clasa
a opta, Anemari-Helen Necșulescu face un rezumat al tipurile de rezistență cu
care s-a confruntat din partea școlii:

Sunt mai multe forme de rezistență. Este
opoziția clară, atunci când se spune nu în față: nu se poate, n-avem, nu
există. Iar, datorită faptului că așa sunt eu construită, ăsta e declanșatorul
care mă îndeamnă la acțiune. Dar există și opoziția mută, opoziția în care
oamenii mimează că respectă legislația și că o pun în aplicare. De asta n-am
fost conștientă, drept pentru care am alocat mult spațiu în carte acestui
subiect și modului în care un părinte trece prin această experiență.

Pe de o
parte, mi-aș dori ca profesorii să citească volumul și să poată găsi în ei
empatia ca, dincolo de numele din catalog și niște figuri pe care le văd în
banca de la școală, să se gândească că în fața lor, sunt niște ființe umane
care au o poveste.

Pe de altă parte, mi-am dorit ca părinții aflați în situația
mea să înțeleagă că nu e simplu. Unii mă caută ca să-mi ceară sfatul și eu le
explic legislația, dar și cum ei trebuie să abordeze problema. Iar asta nu e
ușor, de la a scrie o cerere în dublu exemplar pe care s-o înregistrezi la
secretariatul școlii până la faptul că trebuie să revii pentru a afla ce s-a
ales de cererea aia. Trebuie să citești legislația și, dacă ai prieteni cu
cunoștințe juridice, să-i rogi să te ajute să traduci legislația pe limbajul
tău. Apoi trebuie să insiști și s-o iei sistematic, ierarhic, până la director
sau inspectorat. Nu trebuie să te lași, căci altfel nu se poate. Mesajul meu
pentru părinții aflați în situația mea este: Tu ești unica speranță a
copilului tău. Știu că e greu să ne ducem oricum viața de toate zilele, dar ca
părinte, ești singura lui șansă. În felul ăsta, eu am obținut maximum care se
putea obține în România de azi, pentru copilul meu.

Peripețiile
adaptării unui copil CES și eforturile părinților în acest sens sunt descrie în
cartea Jurnalul unei mame cu acribia, umorul, dar și energia, unui părinte
care știe că, măcar la început, trebuie să ducă singur lupta cu inerția.

Anemari-Helen Necșulescu: Este un capitol în carte în care explic cum
am început anul școlar, la clasa pregătitoare, și cum la final, am fost dați
afară din clasă. A fost dureros, evident, dar am încercat să mă concentrez pe
ce am învățat eu din lecția asta și cum m-am decis să abordez problema. De cele
mai mult ori, când avem parte de asemenea necazuri, ne înfuriem și vrem război
ca să ne facem dreptate. Poate că ni se cuvine această dreptate, dar ea nu e
posibilă în felul ăsta.

Dacă tu, ca părinte aflat în această situație
disperată, te detașezi un pic și faci un pas înapoi, poți să-i privește pe
ceilalți părinți ca niște oameni neinformați, nu neapărat lipsiți de empatie.
Își iubesc la fel de mult propriii lor copii și poate nu văd decât nevoile
copiilor lor, în afara celorlalți. Așa îți dai seama că răspunsul stă mereu în
educație. Și ție îți revine rolul să educi acești părinți, căci este singura
cale ca să-ți integrezi copilul. Nu există niciun sistem în școală care să-ți
faciliteze asta.

Nu au loc ședințe cu părinții unde se discută despre
diversitate, despre nevoi speciale, despre integrare și unde să se facă apel la
empatie. Ție îți revine, de fapt, acest rol. Trebuie să-ți cauți și să-ți faci
aliați pe rând. Iar pentru asta eu a trebuie să mă vulnerabilizez, să le
povestesc părinților prin ce trec eu, cât mi-e de greu, ce înseamnă
diagnosticul fiului meu, care sunt manifestările, care sunt provocările. Le-am
spus că înțeleg că le e greu și lor, poate, să accepte că ritmul clasei va fi
încetinit de prezența unui astfel de elev. Toate astea le-am făcut pentru a
găsi o cale de mijloc pentru a conviețui.

Și pentru că era
exersată în traiul cu un copil atipic, Anemari-Helen Necșulescu a adoptat încă
unul: o fetiță de cinci ani care, în prezent, are nouă:

Pe Rebeka am găsit-o
pe lista copiilor greu adoptabili, iar pe fișa ei scria că este de etnie romă.
Bănuim că ăsta e motivul pentru care n-a fost înfiată mai devreme. Un copil
ajunge pe lista de copiii greu adoptabili din mai multe motive: în primul rând,
procesul de adopție e deschis, dar mai mulți părinți posibili refuză să meargă
mai departe în demersul de potrivire și, în al doilea rând, un copil a stat mai
mult de șase luni în Registrul Național de Adopții. Evident, acolo se află și
copii cu diverse diagnostice, dar în special, etnia e un factor determinant.
Când am văzut că pe fișă era trecută etnia ei, deși era ilegal acest fapt, m-am
înfuriat, așa cum mă înfurii de fiecare dată când mi se spune că nu se poate.

Rebeka mi-a schimbat viața și m-a ajutat foarte mult în relația cu Emi, iar
faptul că e de etnie romă a fost doar o informație neimportantă pentru noi. Ea
este, însă, foarte brunetă și asta-i face pe oameni să se comporte extrem de
nepotrivit, iar asta e o altă provocare. De pildă, eu mă vopsesc blondă și am
pielea foarte albă, iar contrastul cu Rebeka e izbitor. Mi s-a întâmplat odată
ca vânzătoare de la mezelărie să se holbeze mult timp la noi când făceam niște
cumpărături.

La un moment dat nu s-a mai putut abține și m-a întrebat dacă e
fata mea. I-am zis da și a continuat: Dar cu cine seamănă?. La care eu am
replicat calmă: Cu taică-su!. În ultimii ani sunt tot mai mulți părinți care
adoptă copii de etnie romă și care au această problemă a segrerării, căci
problema nu este doar a copilului, ci a familiei extinse. De pildă, asta se
extinde și asupra lui Emi. Când îi strigă un copil Rebekăi că-i țigancă, Emi
poate fi lângă ea și nu simte nici el prea bine.

Povestea lui Emi, a Rebekăi și a părinților lor este
integrată în cartea Jurnalul unei mame printre celelalte provocări impuse de
aglomeratul și agitatul trai bucureștean, toate descrise cu umor și empatie de
către Anemari-Helen Necșulescu pentru a demonstra și că greutățile pot fi
depășite cu atitudinea potrivită.