Bătrâneţe haine grele

A trecut un an şi ceva de când Teodora Drăguţ a ajuns să locuiască la Căminul de Bătrâni Nicolae Cajal al Municipiului Bucureşti.

Ioana Stăncescu, 23.10.2013, 11:24

« Cine se fereşte de un cămin ca acesta, mare greşeală face. Pentru că atunci când le-am spus unor prieteni unde stau au zis vai de mine, ai ajuns la azil?” Măi omule, ăsta nu e azil, ci un cămin unde ţi se oferă o viaţă liniştită. Pentru asta mai sunt bătrâni care umblă pe străzi fără niciun rost. De frică, de ruşine. »

A trecut un an şi ceva de când Teodora Drăguţ a ajuns să locuiască la Căminul de Bătrâni Nicolae Cajal al Municipiului Bucureşti. A avut noroc, spune ea, de nişte oameni buni, cu suflet mare care au fost impresionaţi de faptul că la 85 de ani ajunsese aproape pe stradă, într-un cămin de nefamilişti, având ca unică avuţie cărţile şi o păpuşă cu păr blond de care se îngrijeşte şi acum, ca de copilul pe care nu l-a avut niciodată. Mai are doar un nepot de soră care la moartea mamei lui a dat-o afară din casă pe mătuşa bătrână. Cum pensia era insuficientă pentru a-şi plăti taxa la cămin şi cum rude care să o poată susţine financiar nu mai avea, doamna Drăguţ a intrat în categoria cazurilor sociale asumate în totalitate de primărie. Dar oare câţi alţi pensionari se află în aceeaşi situaţie disperată şi totuşi câţi dintre ei găsesc un loc într-un cămin? Şi mai ales câţi dintre vârstnicii României acceptă, odată ajunşi singuri şi fără nici un sprijin, să încuie uşa în urma lor şi să se mute într-o cameră necunoscută pentru a-şi împărţi singurătatea cu alţii ca ei?

Conform datelor oferite de Direcţia de asistenţă socială a Ministerului Muncii, la ora actuală există în România puţin peste 200 de cămine de bătrâni, publice şi private, şi o listă de aşteptare ce depăşeşte 2600 de cereri. Dintre acestea, majoritatea se referă la cazuri grave de persoane bolnave, dependente şi într-o situaţie financiară precară. Or, nici căminul nu este gratis. Pentru a obţine un loc, pensionarul trebuie să achite taxa în întregime, dacă pensia i-o permite, sau 60% din suma cerută, urmând ca familia să plătească restul de 40%. Statul îşi asumă doar cazurile sociale, dar şi aici lucrurile tind să se complice într-o ţară ca România unde numărul pensionarilor creşte alarmant, iar bugetul asigurărilor sociale se prăbuşeşte pe zi ce trece. Carmen Manu, director al Direcţiei Servicii Sociale din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

În general, în toate fostele state comuniste, membre UE, serviciile sociale sunt susţinute de bugetul de stat. De aceea se caută fie constituirea unor fonduri, fie încheierea unor asigurări. Pentru că toate aceste servicii pentru bătrâni sunt scumpe. Şi în perspectivă, dacă ne gândim că populaţia îmbătrâneşte şi asta într-un ritm accelerat, nu o să mai avem fonduri, şi asta nu pentru că nu doreşte cineva să le dea. Nu o să mai avem de unde. Iar familia de astăzi e una de tip sandvici: adulţii trebuie să aibă grijă şi de copii şi de părinţi.”

Iar atunci când adulţii nu mai pot face faţă, căminul de bătrâni poate deveni o soluţie. Dar pentru că la stat listele sunt lungi şi de multe ori familia nu-şi permite să aştepte, din ce în ce mai mulţi români se orientează din start către o alternativă privată. Mai ales că aici speră să nu se confronte cu lipsa acută de personal medical din căminele publice.

Când bunica ei de nouăzeci de ani a suferit un accident cerebral, Alexandra a decis că nu mai poate să o îngrijească singură, mai ales că în aceeaşi casă locuia şi fetiţa ei de şase ani. Neîncrezătoare în condiţiile pe care sistemul public ar putea să le ofere vârstnicilor, ea a optat pentru un cămin privat şi asta pentru că:

Am venit aici şi mi-a plăcut că arată a hotel. Mi-era frică să nu arate a azil, de altfel asta o speria şi pe bunica mea. Când a ajuns însă aici şi a intrat pentru prima dată în cameră a răsuflat uşurată şi a zis bine că nu e ca la spital”. Pentru că ea asta îşi imagina: un azil cu paturile alea albe de fier, acoperite de nişte saltele şi mirosind a spital ».

Cât despre tarif, Alexandra consideră corect să plătească un preţ de aproape 2000 de lei (circa 450 de euro) pe lună pentru ca bunica ei să beneficieze de tot confortul de care are nevoie un bătrân. De altfel, în momentul în care a deschis centrul Moşia Bunicilor, arhitecta Mariana Melinger, născută în Bucureşti şi trăită în Israel, nu şi-a dorit decât să ajute bătrânii să ducă o viaţă ca acasă într-un loc de patru stele de lângă capitală. Şi totuşi, nu preţul este cel care îi face de multe ori pe Români să evite internarea într-un astfel de cămin. Mariana Melinger:

Ca mentalitate suntem înapoiaţi. Credem că dacă ne ducem părinţii sau bunicii la un astfel de centru, îi abandonăm. Pe când noi vrem să creem condiţii uneori mai bune decât acasă”.

Contrar unor idei preconcepute, căminele de stat fac şi ele tot ce le stă în putinţă pentru a le asigura rezidenţiilor condiţii decente de viaţă şi o serie de activităţi menite să-i ajute să mai uite de neajunsurile vârstei şi ale singurătăţii:

Aici au un club unde fac fel de fel de activităţi, discută între ei, se uită la televizor şi fac cursuri de pictură pe sticlă. Avem doi bichoni, un papagal, un acvariu.. Îi ducem la mănăstiri, stăm acolo câte o zi întreagă, le facem un grătar şi se simt cum altă dată se simţeau în familie. În timpul verii îi ducem două săptămâni la Moeciu de Sus, la o pensiune. Îi ducem cu autocarul şi cu personalul de îngrijire”.

Deşi Cătălin Maxim, directorul căminului de stat Casa Max din sector 3, Bucureşti, este mândru de activităţile propuse, pentru doamna Olga acestea nu sunt suficiente, cu toate că locuieşte la cămin de şapte ani de zile de când şi-a pierdut casa şi soţul.

Mi-a fost destul de greu să mă acomodez. Nu-mi găseam locul. Mă simt destul de bine, dar nu pot să vorbesc despre locul ăsta ca despre casa mea. E ca-ntr-o familie, dar totuşi…fără cuvinte”.

Şi într-adevăr, pentru cei aflaţi la capăt de drum, singuri şi fără de sprijin, cuvintele sunt adesea de prisos. Rămâne totuşi o mare dorinţă, după spusele psihologului Mirela Fiţa de la Centrul pentru vârstnici Nicolae Cajal:

Îşi doresc sănătate, îşi doresc să nu ajungă la pat. Îşi doresc să fie cât mai activi şi sănătoşi”.

Iar atâta timp cât nu se simt abandonaţi şi inutili, vârstnicii se pot transforma miraculos din nişte bieţi oameni în nevoie în nişte bunici pe cinste.