Agresiunile între copii

Inocenţi, delicaţi, jucăuşi sau timizi, copiii, odată înscrişi la grădiniţă şi la şcoală, ies din mediul, deseori proteguitor, al familiei şi fac primii paşi spre crearea propriilor relaţii în cadrul grup mai extins.

Christine Leșcu, 01.06.2016, 10:59

Inocenţi, delicaţi,
jucăuşi sau timizi, copiii, odată înscrişi la grădiniţă şi la şcoală, ies din
mediul, deseori proteguitor, al familiei şi fac primii paşi spre crearea
propriilor relaţii în cadrul grup mai extins. Cum se întâmplă asta şi prin ce
transfomări trec copiii pentru a fi admişi într-un grup, pentru a-şi face
prieteni sau pentru a câştiga admiraţia celorlalţi rămân, de obicei, fapte
necunoscute părinţilor. Ei descoperă uimiţi o realitate care, uneori, le
surâde, alteori, nu, cum ar fi agresivitatea dintre copii sau bullying-ul.
Fenomen grav, prezent în orice societate, acest tip de violenţă a fost studiat
mai amănunţit de-abia recent în România într-o cercetare sociologică coordonată
de organizaţia non-guvernamentală Salvaţi copiii. Prima concluzie:
agresivitatea unui copil contra altuia îşi are originea tot într-un adult. Care
este explicaţia, aflăm de la psihologul Diana Stănculeanu: Cel mai adesea comportamentul de bullying
este unul învăţat şi există o corelaţie destul de mare între agresiunile din
rândul copiilor şi abuzul asupra acestora, cu precădere în mediul familial. Cu
alte cuvinte, copiii bătuţi acasă au şanse mult mai mari ca odată ajunşi în
mediul şcolar să ducă mai departe comportamentele violente sau, obişnuiţi fiind
deja cu acest comportament violent, să-l tolereze cu mare uşurinţă fără să-l
reclame, adică să devină victima perfectă.

De aceea, din punctul
de vedere al psihopedagogilor, într-o
situaţie de bullying, toţi copiii – chiar şi agresorii – sunt, în realitate,
victime. Imitând comportamentul văzut acasă, unii dintre ei îşi intimidează
colegii prin insulte repetate, prin agresiuni fizice şi verbale planificate,
prin excluderea din grupul de prieteni. Deşi poate apărea chiar din şcoala
primară, violenţa aceasta de tip bullying se dezvoltă mai ales la gimnaziu şi
la liceu. Este motivul pentru care autorii studiului coordonat de asociaţia
Salvaţi Copiii şi-au ales respondenţii din aceste grupe de vârste, incluzând,
de asemenea, în sondaj şi părinţi. Am stat de vorbă cu doi dintre co-autori -
psiholoaga Diana Stănculeanu şi sociologul Ciprian Grădinaru – pentru a afla,
mai întâi, prin ce acţiuni se manifestă concret acest tip de agresiune.

Ciprian
Grădinaru: Comportamente
care privesc excluderea din grup de genul Nu te mai juca cu el, Nu mai
participa la activităţile noastre. Apoi sunt comportamentele care presupun
ameninţarea cu violenţă fizică sau umilirea, mergând până
la distrugerea bunurilor personale şi finalizând cu comportamente care implică
violenţă fizică repetată.

Marginalizarea socială este o altă manifestare. Răspândirea de zvonuri
răutăcioase şi minciuni este o altp formă de bullying care proliferează, mai
ales, în mediul online. Victimele campaniilor de intimidare sunt, de regulă,
copii altfel, diferiţi. Diana Stănculeanu: Diferenţele variază. Ele se pot referi la
aspectul fizic şi aici sunt vizaţi copii supraponderali, cei care au o
dizabilitate fizică evidentă, cei a căror vestimentaţie nu corespunde normei
grupului. Apoi există diferenţe de accesorii: gadgeturi, telefoane, ghiozdane,
etc. Este vorba, de asemenea, de diferenţe comportamentale. Uneori e suficient
să fii mai retras, mai timid, să nu fii foarte popular în clasă, iar asta te
poate face o victimă perfectă. Alteori e suficient să fii cel mai conştiincios,
cel mai bun, cel mai responsabil elev din clasă, adică tocilarul, ca să
atragi atenţia negativă a clasei. Alte ţinte sunt copiii cu probleme de
sănătate mintală traduse în comportamente specifice, care au stângăcii sociale,
dificultăţi emoţionale – plâng uşor, nu ştiu să-şi facă prieteni -se bâlbâie în
faţa clasei, se înroşesc cu mare uşurinţă.

Cifrele statistice indică, la rândul lor o discrepanţă între
declaraţiile martorilor la bullying şi cele ale celor care au fost victime sau
agresori. Sociologul Ciprian Grădinaru: Să începem cu excluderea din grup şi aici vedem că
aproximativ doi din 10 copii spun că au exclus pe cineva din grup sau că au
fost excluşi din grup. Referindu-ne la ameninţarea cu violenţă fizică şi
umilire, tot 20% dintre copii spun că au umilit în mod repetat un alt copil sau
pe altcineva cu vârstă similară. 29% dintre elevi spun că au fost ameninţaţi cu
lovirea, 13% spun că au lovit ei în mod repetat un alt copil. 16% spun că au
bătut în mod repetat pe cineva. În ceea ce le priveşte pe victime, vedem că 32%
spun că au fost împinşi sau îmbrânciţi de alţi copii, 39% că au fost răniţi
uşor de alţi copii, iar 16% declară că au fost bătuţi în mod repetat, acelaşi
procent cu cei care se declară agresori. În schimb, 75% dintre copii recunosc situaţia de agresiune din şcoală, 58% o
recunosc când are loc în clasa lor, un procent foarte ridicat – 70% – admit
existenţa bullying-ului în mediul online, iar 50% recunosc că se întâmplă şi în
grupul de prieteni.

Dar poate că una dintre
cele mai interesante informaţii relevate de studiul despre bullying este
părerea copiilor despre implicarea adulţilor. Diana Stănculeanu: Din păcate, în sistemul românesc de educaţie,
profesorul, cadrul didactic sau orice alt adult din şcoală, rareori, este
perceput de către copil ca o fiind o sursă de ajutor, de soluţionare a acestor
situaţii. Mulţi dintre copii ne vorbeau despre faptul că dacă spun despre
aceste violenţe, sunt ei acuzaţi că pârăsc, iar un astfel de comportament nu
este un comportament frumos. În plus, sunt profesori care declară că nu este
treaba lor să gestioneze astfel de situaţii mai ales că bullying-ul nu prea se
întâmplă în sala de clasă. Are loc, mai degrabă, pe culoare, în toalete, în
curtea şcolii sau la colţul şcolii. Toate sunt locuri pe care profesorii le
etichează ca neintrând în fişa postului lor în sensul că nu e rolul lor să fie
acolo.

Deşi studiul realizat de Salvaţi copiii relevă
atât gravitatea fenomenului, cât şi întinderea lui, la nivelul Ministerului Educaţiei
şi al inspectoratelor şcolare nu există o strategie comună de combatere a
violenţei de tip bullying. Şi asta se întâmplă în condiţiile în care
Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră bullying-ul alături de stilul de
educaţie parentală cei mai mari factori de risc pentru sănătatea mintală a
copilului şi a adolescentului.