Viaţă şi sfaturi de pe Via Transilvanica, de la Christine Thϋrmer

Christine Thϋrmer este o călătoare învederată, care odată ce a aflat despre Via Transilvanica şi-a legat numele de acest proiect, căruia i-a şi dăruit o carte: Drumeţii de lungă distanţă

Ana-Maria Cononovici, 02.01.2023, 15:22

Christine Thϋrmer este o călătoare învederată, care odată ce a aflat despre Via Transilvanica şi-a legat numele de acest proiect, căruia i-a şi dăruit o carte: Drumeţii de lungă distanţă. Christine Thϋrmer şi Alin Uşeriu au vorbit la Radio România despre acest proiect, despre drumeţii şi despre cooperare.

Christine Thϋrmer a aflat într-o noapte fără somn că există Via Transilvanica şi a pornit la drum singură, aşa cum porneşte de obicei şi fără teamă. Din limba română, în loc să înveţe în mod obişnuit când ajungi undeva să ceri ceva şi să mulţumeşti a învăţat cuvintele singură şi urs: A parcurs traseul pe vremea când nu era încă marcat şi s-a împrietenit cu Alin după vreo două sticle de palincă:

Când am venit aici nu ştiam niciun cuvânt. Mă gândeam că fiecare rută te învaţă ceva pe drum. Dar în România am învăţat cuvântul singură. Era o doamnă care m-a întâmpinat pe Via Transilvanica şi gătise pentru patru persoane şi a trebuit să spun, nu, eu sunt singură, pot să mănânc pentru două persoane, dar nu pentru patru. Al doilea cuvânt pe care l-am învăţat a fost urs, pentru că există acest pericol. Aşa că pentru mine româna aşa suna singură? Urs? bla,bla,bla, singură, urs, urs.

Alin Uşeriu, coordonatorul Asociaţiei Tăşuleasa Social, iniţiator al proiectului Via Transilvanica, numit şi drumul pe care nu te rătăceşti niciodată, ne-a povestit despre bucuria întâlnirii cu Christine:

Eu de Christine sunt îndrăgostit pe viaţă, pentru că proiectul pe care l-am coordonat şi l-am implementat în ultimii cinci ani a avut nevoie de un ambasador, aproape din cer, şi Christine este acel ambasador. Practic este prima femeie care a terminat Via Transilvanica, dar noi ne-am frecat la ochi când am văzut cine vrea să vină pe Via Transivanica, pentru că ea are peste 60 de mii de kilometri deja umblaţi pe jos, prin toată lumea. Şi pe urmă a scris un capitol întreg despre Via Transilvanica într-o carte pe care a scris-o. Dacă mi-aş fi dorit în cele mai frumoase visuri să avem un ambasador internaţional mai bun, nu cred că am fi reuşit! Pentru că ea ajunge exact la oamenii care trebuie să vină pe Via Transilvanica, este şi ea foarte pe Via Transilvanica, adică ne bucurăm că i-a plăcut, că ţine această cărare în atenţia publicului ei foarte numeros şi, mai mult de atât, ea e şi foarte generoasă. Ne-a făcut cadou o carte, prima ei carte pe care noi am tradus-o, pentru că ne dorim şi în România să construim această pătură socială care să o ia la drum, să se regăsească pe sine şi pe Via Transilvanica poţi sigur! Aşa că avem o carte a Christinei pe care o lansăm!

Alin Uşeriu ne-a spus de ce merită citită cartea Christinei:

Christine tocmai acum vine din Japonia şi ea spune că fratele cărării noastre este în Japonia, în acest moment. Vreau să spun că nu a fost decizie mai bună în viaţa mea decât să pornesc pe o cărare de lungă distanţă. Am fost pe Camino de Santiago, dar după ce am întâlnit-o pe Christine, mi-am dat seama că acolo nu m-am dus cum trebuia să mă duc. Am avut un bagaj de 17 kilograme în spate, am încercat să îi depăşesc pe toţi cei pe care i-am întâlnit pe drum, deci nu eram practic eu pe drum. Ea a venit şi mi-a zis: 5 kilograme trebuie să aibă bagajul tău, 6 maxim. Trebuie să laşi acasă toate lucruşoarele şi din cap şi din spate. Şi atunci am pornit şi am devenit un vagabond al drumului pe Via Transilvanica şi, într-adevăr, a fost o experienţă foarte profund spirituală pentru mine.

Întâlnirea cu tine e cea mai importantă, a mai spus Alin şi a adăugat:

O cărare de lungă distanţă asta face: te întâlneşte pe tine, la un moment dat. Am ajuns în Caraş Severin şi la un moment dat mi-am dat seama că planta mea preferată este iedera. Pentru că mi-am dat seama că dacă această agăţătoare nu ar avea un copac, o clădire pe care să se urce, ar fi o plantă târâtoare pe pământ. Mie mi se pare că această credinţă a noastră, Via Transilvanica, a făcut această cărare posibilă în cinci ani de zile, şi am fost sănătos să fac cărarea asta, toţi cei 1400 de kilometri şi să întâlnesc aproape în fiecare sat oameni care spun ce frumos că s-a întâmplat asta pentru localitatea noastră! Christine are o piatră în oraşul Cugir, este o piatră foarte frumoasă sculptată de un bulgar, de Ivan Ivanov, şi reprezintă o femeia care stă pe globul pământesc, aşa cum este ea care deja l-a înconjurat o dată şi jumătate! Eu cred că cuvântul cel mai important este până la urmă cooperarea, deci dacă vrem să avem o lume mai bună, trebuie să cooperăm unul cu altul şi să găsim soluţii şi noi asta facem aşa de frumos la Via Transilvanica şi ăsta e un proiect care şi pe Christine, atât de experimentată, o atrage în România. Pentru că sloganul acesta Drumul care uneşte l-am luat foarte în serios şi cooperăm ca să avem o cărare pe care să nu ne pierdem.

Christine Thϋrmer îşi propune să încurajeze femeile să pornescă la drum, fiindcă ele sunt cele care aşteaptă momentul potrivit: să fie mai pregătite, să adune banii, să fie mai fit, pierzând bucuria drumului. Mesajul Christinei este că dacă ea, nici atletică, nici suplă, purtătoare de ochelari, cu picior plat şi câteva kilograme în plus, a putut, toate putem, doar să decidem asta!

Christine Thϋrmer a transmis un îndemn pentru femei să se aştearnă drumului:

Just go! Porniţi la drum! Dacă eu am putut, nici atletică, nici suplă, purtătoare de ochelari, cu picior plat şi kilograme în plus, sigur puteţi şi voi! Porniţi!