Tărâmul Zmeilor

Locul în care vă vom duce astăzi se află la 11 kilometri de Bucureşti, pe vechiul drum spre Mare. Pentru a ajunge la Tărâmul Zmeilor, drumul o ia prin pădure şi peste un lac, trece pe lângă Mânăstirea Pasărea şi se ascunde apoi pe după câţiva oţetari cres

România Internațional, 20.04.2014, 09:30

Locul în care vă vom duce astăzi se află la 11 kilometri de Bucureşti, pe vechiul drum spre Mare. Pentru a ajunge la Tărâmul Zmeilor, drumul o ia prin pădure şi peste un lac, trece pe lângă Mânăstirea Pasărea şi se ascunde apoi pe după câţiva oţetari crescuţi răsleţ la marginea unui câmp aparent abandonat. Ca în poveste, nu trebuie să te laşi amăgit de aparenta absenţă a oricărei forme de viaţă ci, să o iei voiniceşte, în viteza a doua, pe calea făcută din dale betonate, pe alocuri surpate, ce duce spre nişte case cu ziduri galbene. Treceţi de porţile înalte de lemn şi veţi da peste cei mai frumoşi cai din lume. Ei sunt cei 5 zmei, pe numele lor Călin, Decebal, Rafael, Willow şi Loverboy. Ultimii trei sunt cai din rasa gipsy vanner – cu totul speciali. Sunt cai cu mustaţă şi coame bogate, cu picioare puternice parcă încălţate. Îi veţi găsi mereu proaspăt pieptănaţi, şamponaţi şi cu coamele împletite. Dar pentru a ajunge la ei trebuie să treceţi mai întâi de Zâna, de Mitică şi de Nero, trei dintre cei opt câinii pupăcioşi ce aleargă liberi pe Tărâmul Zmeilor. Apoi să aveţi grijă să nu călcaţi pe coadă vreo pisică. Şi acestea sunt multe, nici nu mai ştim cum le cheamă.

Povestea acestui loc începe în 2011, la un adăpost pentru caii abandonaţi din Bucureşti. Se numeşte Steaua Speranţei şi este ultima staţie pentru caii nedoriţi, de multe ori prea bătrâni să mai tragă la căruţă şi abandonaţi pe câmp, pur şi simplu. Teodora Bănduţ, proprietara Tărâmului Zmeilor, povesteşte că a aflat despre acest adăpost întâmplător.

Soţul meu a dat întâmplător pe internet peste adăpostul de cai abandonaţi, a zis hai să mergem să ne uităm. În asociaţie cu primăria şi o fundaţie, s-a făcut acest adăpost pentru cai abandonaţi unde sunt anunţate cazurile disperate şi ei se duc şi îi recuperează. Sunt cai abandonaţi, recuperaţi cu ajutorul poliţiei, în general cai abuzaţi.”

La Steaua Speranţei, Teodora şi fiul ei, Tudor, i-au cunoscut pe Călin şi pe Decebal, cai de căruţă nu foarte iubiţi de proprietari. A fost un moment de neuitat, povesteşte Teodora Bănduţ: A fost o dragoste la prima vedere între fiul meu şi Decebal, iar la mine cu Călin… Eu mi-am dorit cu disperare să îl scot pe Călin de acolo, deşi îi era bine la momentul respectiv, mult mai bine decât la fostul proprietar unde lua bătăi cu lanţul, cu ranga, cum se mai poartă din păcate la noi în ţară. Şi Decebal a fost cal de căruţă, găsit abandonat nici nu mai ştiu pe unde.”

La început, a fost adopţie la distanţă. Familia Teodorei Bănduţ contribuia cu sume lunare la îngrijirea celor doi cai de la Steaua Speranţei. În secret, soţul Teodorei lucra însă la o mare surpriză: pe un teren din apropierea Bucureştiului, în doar două luni a ridicat un grajd ca-n filme, cu boxe spaţioase şi padoc, pregătit în secret pentru adopţia de-adevăratelea”.

Am simţit că se coace ceva. Am pus un pic de presiune şi am aflat… Am fremătat secundă de secundă, până a fost gata. A fost gata foarte rapid şi cred că ziua aia, ca intensitate a sentimentelor, a fost la fel de puternică pentru mine ca ziua în care l-am născut pe fiul meu.”

Şi cum să nu ai emoţii când în boxă nu erau doar Călin şi Decebal, ci şi doi cai, foşti campioni scoşi la licitaţie de la clubul Steaua, ca să nu ajungă la abator? povesteşte Teodora Bănduţ:

“ A început săpatul aici pe 1 octombrie 2011 şi pe 11 decembrie, după două luni, aveam şase cai în grajd. Erau, deci, moşuleţii, Călin şi Decebal, un pur-sânge arab luat de la herghelia de la Mangalia, cu un contract de custodie preluat de la altcineva, care n-a mai putut să-l ţină, o frumuseţe de cal. Şi Rafael… Rafael a fost surpriza surprizelor. Acum câţiva ani, văzând un gipsy vanner alergând pe un câmp verde, am spus Doamne, ce frumos flutură!”. Soţul meu a reţinut această exclamaţie şi m-am trezit, fără să fi cerut, şi cu un gipsy vanner… N-am foarte multe cuvinte să vă spun cum a fost să-i văd pe toţi şase în grajd… Am reuşit şi i-am păcălit până la urmă şi au scos toţi capetele peste gard şi am reuşit să le fac o poză. Atunci am zis Asta cred că îmi doream să văd”. Un loc în care ei să-şi găsească linişte, adăpost, moşuleţii să trăiască liniştiţi cât mai au de trăit, fără să-i sâcâie nimeni, fără să-i chinuie nimeni, cu mâncare bună. Călin să-şi găsească liniştea, lucrăm în continuare şi o să mai avem de lucrat cu el, este un cal deosebit. Toată lumea a fost fericită.”

Campionii au murit, între timp, de bătrâneţe. Decebal şi Călin sunt bine, trăiesc frumos, dimpreună cu căţeii şi pisicile şi celelalte animăluţe care s-au aciuit sau au fost aduse aici. Acum, la Tărâmul Zmeilor sunt trei gipsy vanneri şi Teodora plănuieşte să facă o adevărată crescătorie. Până când va cumpăra o iapă din aceeaşi rasă, îi găzduieşte pe Loverboy şi pe Willow, cai ce se bucură de prezenţa copiilor şi de morcovii pe care aceştia îi aduc de fiecare dată când vin în vizită. Deşi fusese gândit ca un loc privat, anul acesta Teodora Bănduţ încearcă să deschidă larg porţile pentru toţi cei ce iubesc caii.

“Anul trecut am tatonat terenul, am început cu colegii de grădiniţă ai lui Tudor, au fost foarte încântaţi, le-a plăcut foarte mult, nu se mai dădeau duşi. Prietenii noştri care au copii au mai avut şi ei alţi prieteni cu copii şi tot aşa. Atunci ne-am gândit că am putea face ceva. Anul acesta este anul calului de lemn în care trebuie să punem ideea în practică.”

Cine merge la Tărâmul Zmeilor nu poate să nu se întoarcă iar şi iar. Cristina Niţă, una dintre prietenele cu copii ale Teodorei Bănduţ, ne explică de ce: E un loc minunat, îţi încarci bateriile, copiii pot alerga în voie, se îndrăgostesc de cai, de animale şi îşi regăsesc dragostea de a se juca în aer liber, cum ne jucam noi când eram copii. E ceva de vis, dacă aş putea m-aş muta acolo, aş îngriji caii, le-aş face dinţii doar să pot să stau mai mult acolo. Zilnic m-aş duce dacă aş putea. E linişte, aer curat, oameni frumoşi, paradis. Dacă toată lumea care are cai şi nu-i mai vrea ar putea să-i ducă la cineva cu suflet mare să aibă grijă de ei, lumea ar fi un pic mai bună. Din păcate mulţi îi abandonează pe câmp sau îi omoară sau… nici nu vreau să mă gândesc că îi mai duc şi la abator. E un lucru mare ce face Teo acolo şi ar putea să ia şi alţii exemplu de la ea.”

Înainte de crepuscul, la ora de aur, cum îi spun fotografii, locul acesta bun e învăluit într-o lumină de chihlimbar. În spatele curţii zmeilor este un câmp de grâu, acum abia ridicat de la pământ, dar îi puteţi anticipa, desigur, unduirea de ocean auriu de peste câteva luni. Şi-acum închideţi ochii şi imaginaţi-vă caii, cu coamele fluturând în vânt. Sigur veţi vrea să mergeţi la Tărâmul Zmeilor.