Mnemonics la Bienala de la Veneţia
Irina Gudană, Raluca Sabău, Roxana Pop, Romeo Cuc, Mihai Gheorghe şi Vlad Tomei...au avut poftă de joacă.
Ana-Maria Cononovici, 27.05.2018, 12:26
Irina Gudană,
Raluca Sabău, Roxana Pop, Romeo Cuc, Mihai Gheorghe şi Vlad Tomei…au avut
poftă de joacă. Şi pentru că şi-au amintit cum ne jucam…pe timpuri, în
spaţiul înghesuit dintre blocuri, proiectul realizat s-a subscris perfect
tematicii Bienalei de la Veneţia de anul acesta: Freespace. Au aplicat şi acum
reprezintă România la acest prestigios eveniment. Mai trebuie precizat că Bienala veneţiană se află la a 16-a ediţie, iar
tema Freespace reprezintă generozitatea spiritului şi acel sens al
umanităţii pe care arhitectura îl găzduieşte. Proiectul Mnemonics, care
reprezintă România la această a 16-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de
Arhitectură – la Biennale di Venezia, reprezintă un spaţiu al copilăriei în
care toţi românii de vârstă medie se pot regăsi.
Irina Petra
Gudană, una dintre participantele la proiect, ne-a spus cum a ajuns proiectul
Mnemonics la Bienală: Expoziţia internaţională de arhitectură de
la Veneţia este unul dintre cele mai mari evenimente de arhitectură din lume şi
pentru România este o participare prestigioasă care se repetă an de an, atât la
bienala de arte, cât şi la bienala de arhitectură. Anul acesta participarea
României constă în proiectul Mnemonics, un proiect foarte drag nouă, autorilor,
pentru că ne-am pus împreună amintirile din copilărie şi facem o analiză a
istoriei urbanismului şi arhitecturii din România, prin prisma memoriei
colective, pe care cumva o găsim ca formând un fir roşu, prin amintirile mai
multor generaţii, de copii, de adulţi, care au copilărit în oraşe, în spaţiul
dintre blocuri, şi în felul acesta răspundem la tema-cadru de anul acesta
Freespace, Spaţiu liber. Expoziţia României la Veneţia constă de fapt în două
spaţii, pe care le-am gândit ca fiind unul în continuarea celuilalt: este vorba
o dată de pavilionul României, din Giardini della Biennale, unde încercăm o
scenografie a spaţiului dintre blocurile oraşelor din Românie, amintim cumva de
cadrul de acolo, şi cealaltă expoziţie este în galeria Institutului Cultural
Român, de la Veneţia, un spaţiu mult mai mic, care primeşte o scenografie
esenţializată a casei scării blocului, intrarea în orice bloc dintr-un oraş din
România.
Vlad Tomei s-a
alăturat proiectului mai târziu, după cum ne-a spus, venind din altă zonă de
preocupări: Ce mi s-a părut extraordinar, eu fiind de
formaţie mai degrabă jurnalistică, e că de fapt e una dintre primele expoziţii
pe care le văd, care mi se pare inclusivă, simplă, uşor de înţeles pentru
foarte multe categorii de public. Este o expoziţie gândită şi stilizată ca un
spaţiu dintre blocuri.
Am întrebat-o
pe Irina Petra Gudană ce văd vizitatorii:
Pavilionul a fost transformat, are două
componente importante, odată sunt pereţii pavilionului care fac un studiu al
urbanismului şi prin asta înţelegem faţade de blocuri care creionează spaţiul
acela din amintirile noastre. Trecem prin mai multe decenii de arhitectură şi
analizăm evoluţia limbajului arhitectural, avem un discurs prin care explicăm
cum au ajuns locurile să arate aşa, iar în centrul acestui perimetru se găsesc
elementele pe care ni le amintim cu toţii, bătătorul de covoare, rotativa,
leagănele, masa de ping-pong, elemente recurente pe întreg teritoriul ţării, în
multe spaţii publice, care cumva făceau mobiliarul urban acum câteva decenii şi
ele au fost poate lăsate uitării după anii 90. Noi le povestim ca declanşatoare
de memorie, ca mnemonics pentru ceea ce povestim. Asta înseamnă că vizitatorii
vor putea intra în pavilion şi vor avea o imagine de ansamblu asupra
urbanismului şi vor putea interacţiona cu toate aceste obiecte plasându-le atât
în timp, cât şi în spaţiu şi, foarte interesant e că această cronologie pe care
o propunem sfârşeşte cu o întrebare despre viitor, o întrebare care a fost
adresată copiilor, în cadrul unor ateliere organizate de colaboratorii noştri
de la (n.r. asociaţia) De-a arhitectura, şi atunci putem vedea şi viziunea
copiilor asupra viitorului blocurilor din România, în desenele lor pe care
le-au făcut împreună, cu maximum de imaginaţie şi creativitate.
Iar Vlad Tomei
a adăugat: În momentul în care am văzut desenele
copiilor care au fost rugaţi să-şi imagineze blocurile viitorului, am decis
spontan că aş locui într-un bloc de genul acela, pentru că erau blocuri care
aveau tobogane în jurul lor, terenuri de joacă şi tot felul de elemente absolut
ingenue şi interesante la care s-au gândit din proprie iniţiativă. Chiar dacă e
o temă rezolvată poate infantil, e foarte important să o luăm în calcul ca
punct de plecare, măcar la nivel de ton şi de perspectivă: ce putem şi cum am
putea să transformăm spaţiile publice în viitor.
Cât despre
recuzita din expoziţie, Vlad Tomei a adăugat că dincolo de faţade, un alt
element important sunt jocurile copilăriei: Un element important
sunt cartonaşele cu jocuri, fiecare zonă din perete conţine între patru şi şase
cutii cu cartonaşe care explică jocuri pe care le jucam cu toţii în perimetrele
astea. Asta ziceam şi în documentaţia proiectului, faptul că poate cea mai
iconică imagine a spaţiilor acestora în minte fiecăruia dintre noi sunt copiii
care se joacă afară în faţa blocului sau în jurul blocului şi îşi imaginează
cumva lumi întregi, deşi spaţiile în sine sunt goale.
O întâlnire
fericită plină de gânduri legate de copilărie şi de ideea de libertate, aşa cum
era ea percepută de către copiii care se jucau între blocuri, creând un spaţiu
magic oriunde se aflau.