Cum să comunicăm cu empatie?
Nu mă ascultă! Nu mă aude! Nu mă Înţelege! Sau chiar: Nu face niciodată ce îi spun! Iată formule pe care le auzim mereu în discuţii.
Ana-Maria Cononovici, 19.09.2023, 15:15
Nu mă ascultă! Nu mă aude! Nu mă Înţelege! Sau chiar: Nu face niciodată ce îi spun! Iată formule pe care le auzim mereu în discuţii. Dar oare ne punem problema că fiecare avem nevoi, poate diferite, dar şi modalităţi diferite de la ni le atinge?
Octavia Udrescu şi Decebal Popescu sunt Facilitatori de Comunicare Nonviolentă din 2020, de când au început să ţină ateliere şi workshopuri cu intenţia de a crea o comunitate de oameni capabili să vorbească într-un mod conectant şi autentic.
L-am întrebat pe Decebal de ce ţin aceste Ateliere de Comunicare Nonviolentă (Ateliere CNV): „Sunt mai multe motivaţii: una dintre ele este această credinţă a mea că este o şansă pe care o avem noi, ca oameni, să trăim o viaţă mai fericită şi mai împlinită. Am fost învăţaţi – şi nu este vina cuiva anume – să avem un discurs de genul: eu am dreptate şi tu greşeşti; aşa este bine şi aşa este rău. Ei bine, ceea ce am descoperit prin ceea ce practic la Atelierele CNV este că poate vedem lucrurile diferit, şi cu puţină bunăvoinţă putem să găsim o cale prin care atât nevoile mele de creştere şi de dezvoltare, cât şi nevoile tale să fie împlinite. Asta pentru mine este fabulos!”
Octavia ne-a povestit cum reacţionau cei care veneau la ateliere, odată ce înţelegeau că toţi avem diferite strategii pentru a ne împlini nevoile: „Oamenii veneau înapoi şi ne spuneau: am început să ascult! Nu puteam să ascult, mi se părea o prostie ce zicea celălalt, dar acum tac. Şi măcar ascult şi am aflat nişte chestii interesante. Dar dacă noi pornim cu ideea asta, că noi suntem cei mai deştepţi şi nu zicem: hai, să vedem ce spune celălalt, cum e lumea lui? Vom fi surprinşi. Că poate şi ideile lor sunt interesante, că poate ne dorim acelaşi lucru, că avem aceleaşi intenţii, dar în mod diferit le facem. Fiecare are altă modalitate de a-şi împlini aceste strategii. Este fascinant! Pentru mine, natura umană este fascinantă şi comunicarea asta conştientă aduce puntea de salvare ca să mă înţeleg pe mine. Dar ce vreau? De când am avut copii, mă uitam la ei şi încercam să îmi amintesc în copilărie cum reacţionam eu, ce făceam eu atunci, ce făceam mai ales la adolescenţă. Ce făceam? Cum mă comportam? Ţipam la mama? Trânteam uşi? Bineînţeles! Dar de ce oare făceam lucrurile astea?”
Octavia ne-a mărturisit că a aplicat întâi şi întâi aceste tehnici acasă, cu fetele ei, luând experienţele ca pe o provocare. Care a fost rezultatul? „Am o relaţie mult mai bună cu mine şi cu familia şi arăt mult mai multă înţelegere faţă de ei când îmi spun „Nu”. Am discuţii cu fiica mea, care e adult, are 20 de ani şi am nevoie să mă ajute să întind rufele, de exemplu. Şi negociez cu ea şi îi spun „aş avea nevoie”, iar ea ştie şi ea principiile şi zice „vezi că ai fost cam pasiv agresivă când ai spus şi ai încercat să mă bagi în vină”. Şi zic, „am greşit, ce ai vrea să fac?” Şi îmi zice: „Aş vrea să îmi spui din timp când ai nevoie de ajutorul meu şi să nu mă forţezi ca în secunda aia să fac!” Aşa că zic” Bine vezi că astăzi o să spăl, aşa că aş avea nevoie în următoarea oră ca tu să îmi întinzi rufele.” Sunt şocată că funcţionează! Dar în momentul în care puneam eu presiune, acum vreau, nu se întâmplau lucruri. Acum când am deschiderea să primesc şi un „nu” şi să întreb „când ar fi bine pentru tine să faci lucrurile alea?”, lucrurile se întâmplă. Pentru că de fapt e nevoia omenească de a contribui, pe care toţi o avem, dar vrem să avem această libertate (n.r. să alegem) când să contribuim şi cum să contribuim.”
Tot de la Octavia am aflat că prin autoempatie am putea să acceptăm „nu-urile” mai uşor: „Să îmi dau seama că e un moment greu pentru mine să primesc un „nu” şi să mă gândesc ce aş putea face ca să mă simt puţin mai bine. Adică să mă simt fizic mai bine, pentru că atunci când primesc un „nu”, mai ales de la familie, o iau direct în suflet şi mi se strânge stomacul şi zic „nu mă iubeşte”. Şi atunci îmi zic, stai că nu e vorba de dragoste aici, e foarte important pentru ea sau pentru el să facă altceva. Pot să accept asta. Şi îmi zic hai să mă uit la flori, hai să desenez ceva, hai să fac ceva care să îmi aducă puţină alinare şi puţin confort!”
Cât despre participanţii la ateliere, Decebal Popescu ne-a spus: „Ne-ar plăcea să avem un public mai numeros şi mai bine echilibrat din punctul de vedere al genului, însă majoritatea persoanelor pe care le-am avut la atelierele noastre sunt femei care sunt preocupate de o relaţie mai bună, în principal, cu propria persoană. Însă am avut o deosebită satisfacţie să avem un public consistent de părinţi, atât mămici, cât şi tătici, părinţi de adolescenţi. Şi, ca de obicei, încercăm să asigurăm un spaţiu în care toate vocile să fie auzite. A fost o experienţă minunată când le-am alocat fiecăruia dintre participanţi două-trei minute să spună de ce a venit la acest atelier. Iar la final i-am întrebat cum a fost pentru voi să fiţi ascultaţi fără să fiţi întrerupţi timp de două sau trei minute? Iar reacţia a fost: „adică vrei să spui că acelaşi lucru ar trebui să îl facem şi noi cu copiii noştri?”
O experienţă necesară oricui, pentru că toţi dorim să comunicăm, şi fără limită de vârstă, cu menţiunea că pentru a fi eficiente pentru copiii pre-adolescenţi, atelierele CNV ar fi indicat să fie făcute şi de părinţi şi de copii, în tandem.
