Cimitirul Bellu, zonă a patrimoniului bucureştean
În sudul Bucureştiului, în zona unde oraşul istoric s-a dezvoltat pornind din centrul vechi, extinzându-se pe dealul Mitropoliei şi în împrejurimi, se află cimitirul Bellu, prima zonă funerară a capitalei amenajată după standarde moderne...
Christine Leșcu, 30.06.2019, 12:42
În sudul Bucureştiului, în zona unde oraşul istoric s-a dezvoltat pornind din centrul vechi, extinzându-se pe dealul Mitropoliei şi în împrejurimi, se află cimitirul Bellu, prima zonă funerară a capitalei amenajată după standarde moderne, devenită în timp un adevărat muzeu în aer liber de artă şi arhitectură. Aici se odihnesc un număr impresionant de oameni de cultură şi personalităţi politice şi tot aici se află adevărate opere de artă create de arhitecţii şi artiştii care au marcat şi aspectul oraşului de-a lungul anilor. Oana Marinache, istoric de artă, ne invită la o incursiune în istoria Cimitirului Bellu. Chiar rădăcinile dezvoltării oraşului nostru – trebuie să coborâm spre prima jumătate a secolului al XIX-lea – se leagă de istoria acestui loc. Pe atunci, în zona respectivă se aflau grădini, livezi şi vii care ţineau fie de moşia Mitropoliei, fie de moşia Mânăstirii Văcăreşti, un monument important pentru arhitectura bisericească post-brâncovenească, fie de cea a baronului Barbu Bellu. Acest boier a fost un personaj luminat care a ocupat şi funcţii importante în administraţia publică: a fost paharnic, deputat, ministru al cultelor şi al justiţiei.
El a înţeles nevoia aceasta de a pune în aplicare o hotărâre mult mai veche, din timpul regulamentelor organice adoptate în jurul anului 1830, de a scoate din centrul oraşului, unde se aflau bisericile parohiale şi mormintele din jurul lor, obiceiul înmormântării. Fiind chiar în mijlocul oraşului, mormintele reprezentau la o adică şi focare de infecţii. Prin urmare, se prevăzuse de la 1830 ca toate confesiunile să aibă cimitire dincolo de barierele oraşului şi de zona rezidenţială. De-abia de la 1852, prin donaţia pe care Barbu Bellu o face către Primăria Bucureştiului, adică dăruieşte o porţiune din propria sa moşie. În anii următori, se construiesc clădirile administrative: casa portarului şi capela cimiterială, prima de acest fel ridicată după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Pe la 1859, conform documentelor păstrate până azi, începe achiziţionarea de loturi pentru locurile de veci.
Una dintre primele înhumări consemnate este aceea a fetiţiei omului politic şi jurnalistului C.A.Rosetti, în 1859, an care, de altfel, marchează începuturile practicilor funerare în cimitirul Bellu. În timp, locul a devenit şi spaţiu de desfăşurare al fanteziei şi priceperii primei generaţii de arhitecţi români al căror lider incontestabil a fost Ion Mincu, iniţiatorul stilului neoromânesc în arhitectură.
Despre cele mai cunoscute monumente funerare de la Bellu, ne vorbeşte acum tot Oana Marinache: Este vorba de un ansamblu de cinci cavouri proiectate de arhitectul Ion Mincu, dintre care cele mai cunoscute sunt ale fraţilor bulgari Gheorghiev şi ale Nababului, porecla sub care era pomenit în epocă Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primii anii ai celui de-al XX-lea, probabil că multe monumente funerare erau comandate în străinătate de către familii înstărite. Prin urmare, multe sculpturi realizate de artişti străini populau aleile cimitirului. Dar odată ce Ion Mincu proiectează un program sau un tipar de arhitectură funerară, putem spune că intrăm în rândul marilor zone cimiteriale din occident. Practic, Ion Mincu a fost foarte impresionat de o călătorie făcută în timpul studiilor şi foloseşte trunchiul de con piramidal peste care proiectează o cupolă bizantină. Ajunsese până la Constantinopol şi fusese atât de impresionat de Sfânta Sofia încât a ajuns la ideea această ingenioasă de a combina elemente din arhitectura funerară occidentală – cum ar fi mausoleul lui Teodoric – cu cele tipice cupolei Catedralei Sfânta Sofia. A fost, de asemenea, susţinut de familii importante. Printre comanditarii lui, ale căror cavouri le găsim la Belu, s-au numărat politicianul liberal Eugen Stătescu, bancherii şi negustorii Gheorghiev, generalul Iacob Lahovary, familiile boiereşti Ghica şi Cantacuzino. Dar odată cu aceste monumente, el a lansat o modă şi în perioada interbelică, foştii săi studenţi şi alţi arhitecţi influenţaţi de el, au încercat să copieze şi să adapteze după modelul creat de Mincu la cumpănă dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
De-a lungul timpului, terenurile învecinate cimitirului Bellu s-au transformat, de asemenea, în cimitire aparţinând confesiunilor catolice şi evanghelice, religiei iudaice şi armatei. În 1990, tot aici, a fost înfiinţat Cimitirul Eroilor Revoluţiei din 1989. Astăzi, Cimitirul Bellu face parte din patrimoniul naţional, putând fi vizitat şi ca un muzeu în aer liber.