Vin americanii!

Atât de mare a fost dezamăgirea unora din cauză că ajutorul american nu mai sosea încât aceştia nu au ezitat să-şi părăsească fraţii de arme.

Steliu Lambru, 07.12.2015, 13:32

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, românii credeau că prezenţa sovieticilor în ţară şi abuzurile de tot felul vor înceta şi că americanii vor sosi în România pentru a repune lucrurile pe făgaşul lor. Era o manifestare a speranţei într-un viitor mai bun şi totodată unul dintre imboldurile celor care au activat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă.

Până în momentul aderării României la coaliţa condusă de Germania, relaţiile româno-americane fuseseră foarte bune. Declararea războiului de către România generalului Antonescu Statelor Unite ale Americii, pe 11 decembrie 1941, a fost un act contrar spiritului care animase relaţiile bilaterale. De asemenea, bombardarea României de către aviaţia americană în 1944 ţinea de logica războiului, o logică strâmbă pentru vremurile normale, de pace şi de bună înţelegere. Cu toate că se aflau în tabere opuse, românii le-au aplicat tratamente rezonabile piloţilor americani capuraţi. Conform mărturiilor, unii ofiţeri români au adunat cadavrele piloţilor americani doborâţi şi le-au înmormântat cu ceremonial religios. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, pe 23 august 1944, a fost un gest de reparare a unei anormalităţi istorice.

Urmările războiului însă nu au fost cele aşteptate de societatea românească. Prezenţa trupelor sovietice în ţară şi acapararea puterii de către partidul comunist au făcut ca speranţele românilor să se lege cu disperare de o debarcare a trupelor americane la Constanţa sau în Balcani. Expresia vin americanii” era deja un loc comun şi majoritatea românilor credeau, la sfârşitul anilor 1940, că era numai o chestiune de luni până ca trupele americane să-şi facă apariţia.

Nicolae Dascălu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi activ într-o organizaţie anticomunistă de elevi între 1947 şi 1949. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Dascălu a mărturisit că venirea americanilor a motivat zeci de tineri în luarea unei atitudini hotărâte în apărarea democraţiei şi libertăţii. ”Toată lumea spera că vin americanii şi noi toţi am aşteptat ajutorul american! Sigur, întâi a fost speranţa pe care ne-o insufla tinereţea şi curajul cu care ne-am avântat în luptă crezând că oricum, valorile democratice vor învinge, se vor impune. Nimeni nu se aştepta la perioada asta atât de lungă şi de cumplită! Lungă, dar şi cumplită în manifestări! Şi atât de strictă în manifestări şi o interdicţie totală a aspiraţiilor umane.”

În anul 2000, Elena Florea Ioan, sora lui Toma Arnăuţoiu, şeful unuia dintre cele mai bine organizate grupuri armate anticomuniste, a confirmat că fratele ei a plecat în munţi pentru a lupta cu speranţa venirii americanilor. ”Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, fratele meu a plecat, şi nu am putut nici să-l opresc. Atâta am insistat la mama şi i-am spus să nu-l lase să plece! Dar dacă am văzut că mama era de acord ca el să plece, nu am mai avut ce face. Mama era foarte neliniştită, ca mamă să vadă că fratele meu doarme numai prin ascunzişuri şi că nu era liniştit. Şi credea că dacă va pleca în munte, îşi va găsi liniştea, aşa bănuiau. Că aşa aveau promisiuni, că americanii, într-o lună de zile, vin şi ne scapă de ruşi. Şi aşa au plecat ei cu gândul, că va dura puţin această perioadă de chin. Nu şi-au închipuit că vor sta atâta în munte. Organizaţia asta, de la Nucşoara, a fost singura din Europa care a durat 9 ani. Ceilalţi nu au rezistat, au fost arestaţi, au murit, s-au predat. Asta a fost singura organizaţie care a durat nouă ani.”

Atât de mare a fost dezamăgirea unora din cauză că ajutorul american nu mai sosea încât aceştia nu au ezitat să-şi părăsească fraţii de arme. Aşa a fost cazul colonelului Gheorghe Arsenescu, după cum mărturisea Elena Florea Ioan. ”Colonelul Arsenescu a plecat mai mult ca să-şi apere viaţa şi zilele. Nu vreau să-l critic, dar nu a făcut un gest patriotic că a plecat. A crezut că e ceva de scurtă durată. Că acolo, când a mers în munte, şi el şi alţii când au văzut că nu mai au ce mânca, şi nu mai este friptură şi altele, au început să se certe. Că el nu mai stă. Dar alţii au spus că vor mânca rădăcini de copac cu toţii, vor mânca frunze, că asta mâncau când nu aveau ce mânca, dar că vor rămâne uniţi şi vor sta pe munte cât era nevoie. Lui Arsenescu nu i-a convenit situaţia asta, nu s-a acomodat cu viaţa asta, de chin. Şi atunci i-a dat lui frate-miu Toma conducerea acestei organizaţii, şi el s-a retras pentru că nu mai putea să rabde de foame şi de frig. A văzut că americanii nu mai vin şi şi-a dat seama că e o situaţie nesigură. Şi a plecat.”

Dar americanii, chiar dacă nu au putut veni direct pentru a elibera România, au încercat organizarea de acţiuni de întreţinere a speranţei. Asemenea acţiuni au fost paraşutarea de români din exil în România, un caz fiind cel din iulie 1953 al grupului comandat de căpitanul Sabin Mare. Dar evoluţia relaţiilor dintre cele două blocuri politico-militare, cel al democraţiei şi cel comunist, către o coabitare a dus la abandonarea oricărui proiect de salvare a ţărilor ocupate de sovietici. Americanii au venit cu adevărat în România şi în Europa Centrală şi de Est după 1989. Dar acest lucru a fost posibil datorită faptului că au câştigat competiţia pe durata a câteva decenii cu URSS.