Victimele revoluţiei de la Timişoara

Revoluţia din decembrie 1989 rămâne unul din cele mai tragice evenimente din istoria recentă a României, iar sacrificiile umane care au făcut posibilă prăbuşirea dictaturii comuniste lasă încă urme adânci în conştiinţa societăţii româneşti.

Monica Chiorpec, 12.01.2015, 12:41

Revoluţia din decembrie 1989 rămâne unul din cele mai tragice evenimente din istoria recentă a României, iar sacrificiile umane care au făcut posibilă prăbuşirea dictaturii comuniste lasă încă urme adânci în conştiinţa societăţii româneşti. Pe 16 decembrie 1989, la Timişoara, ceea ce începuse ca un protest paşnic împotriva îngrădirii libertăţii religioase, se transforma, în ziua următoare, într-un act spontan de solidaritate şi de protest împotriva încălcării grosonale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe 17 şi 18 decembrie, aparatul de represiune format din armată şi trupe ale miliţiei şi Securităţii deschidea focul asupra manifestanţilor. Alexandra Enache, directoarea Institutului de Medicină Legală din Timişoara, îşi aminteşte de zilele în care a participat la autopsierea victimelor. Prima analiză s-a oprit asupra rănilor pe care le prezentau cadavrele.

După datele pe care noi le-am cules la examenul extern al cadavrului, leziunile de intrare şi de ieşire, adică orificiul de intrare al glonţului, respectiv cel de ieşire, sunt ceea ce constituie criteriul după care putem aprecia direcţia de tragere. În majoritatea cazurilor, se regăsesc la aceeaşi înălţime, dar din toate poziţiile. Leziunile de intrare ale gloanţelor se regăseau şi pe partea anterioară a corpului, dar şi pe cea posterioară. Mai puţin s-a tras de jos în sus, dar au existat şi situaţii în care proiectilele au ricoşat. Situaţia de sinteză a direcţiei de tragere se regăseşte în documentele Parchetului Militar, care a realizat un tablou al tuturor victimelor, referitor la stabilirea direcţiei de tragere. În majoritatea situaţiilor, cei împuşcaţi se aflau în picioare, pentru că rănile lor au fost în special la nivelul capului. Unele dintre victime se aflau şi în mişcare. Nu am găsit leziuni produse prin corpuri contondente, toate erau plăgi de împuşcare.

De altfel, nici nu te poţi apăra de o puşcă aruncând cu pietre, de exemplu, iar trăgătorii se aflau oricum la distanţă faţă de victime. Chiar dacă ar fi vrut să se apere, existau puţine şanse să fi reuşit. Nu avem date conform cărora ar fi existat, din partea celor care au tras, persoane care să fi avut traumatisme pe corp. Nu am avut nici cazuri de morţi prin înjunghiere, însă îmi amintesc de un caz de deces ca urmare a unui incident petrecut pe drumul public şi catalogat ca accident de circulaţie. Însă acel accident s-a produs cu prilejul unor altercaţii între persoanele care aveau arme de foc şi manifestanţi. Persoanele care au fost iniţial doar rănite şi care au supravieţuit o perioadă de timp au fost duse de persoane din rândul manifestanţilor la cea mai apropiată unitate medicală. Nu au fost abandonate victimele rănite, ci transportate de alţi manifestanţi. Am examinat atunci şi patru copii ucişi. Vârstele lor erau cuprinse între doi ani şi jumătate şi 16 ani. Au fost toţi victime ale tragerii cu proiectile din arme de foc. Au fost numai victime de cetăţenie română.”

Alexandra Enache s-a referit la procedurile de identificare şi la atmosfera încărcată de atunci din instituţie. ”Din primele victime din 17 decembrie, examinate de noi în 18 decembrie, au rămas neidentificate şase cadavre. În primele zile, au fost foarte multe victime neidentificate. Însă, pe baza examenelor şi a notiţelor făcute de noi, după procedura denumită descrierea, respectiv portretul vorbit al cadavrului, familiile au reuşit să identifice victimele în luna decembrie, dar şi în ianuarie 1990 şi chiar ulterior, prin intermediul acelor consemnări care se refereau la anumite semne particulare de pe corp sau la obiecte de îmbrăcăminte. Dintre aceste victime, multe au fost duse la Bucureşti, unde au fost incinerate. Păstrând toate acele notiţe sub forma unor rapoarte medico-legale s-au efectuat identificările. Familiile au citit rapoartele întocmite şi au discutat cu medicii legişti care au făcut examinările şi au regăsit elemente pe baza cărora şi-au putut recunoaşte apropiaţii. Actele de identitate şi alte bunuri pe care le aveau asupra lor au fost iniţial reţinute de cei de la compartimentul justiţiar, angajaţi care de asemenea au făcut fotografii cadavrelor.

Din câte ştiu eu, aceste acte nu mai există, pentru că au fost arse împreună cu acele filme fotografice şi alte documente pe care le-au întocmit cei de la Miliţia Judiciară. Rapoartele medico-legale pe care noi le-am întocmit au rămas singurele documente întocmite atunci. Noi am stat în 18 decembrie să finalizăm documentele acelea pentru toate cadavrele care au fost examinate şi care au stat la morgă în acea zi. Am finalizat programul abia după ce fuseseră scrise toate raportele respective. Eram, pe atunci, medic rezident. Presiunea era cea a momentului şi a perioadei respective, o presiune nepersonificată. Nu am avut voie să ieşim din Spitalul Judeţean Timişoara, acolo unde este morga în care ne-am desfăşurat activitatea, decât pe un singur traseu. După ce am terminat examinările şi fiind nevoie să ne întoarcem la birou, care era în altă clădire, un cordon de miliţieni ne-a interzis să părăsim spitalul prin poarta principală. Am folosit o ieşire secundară.”

În ianuarie 1990, se arhivau documentele eliberate în perioada 16-18 decembrie de Institutul de Medicină Legală din Timişoara, inclusiv cele ale autopsierii cadavrelor care dispăruseră din morga spitalului. Morţii fuseseră luaţi în secret pentru a fi transportaţi la Bucureşti şi incineraţi, într-o ultimă încercare a aparatului represiv de ascundere a evidenţelor masacrului asupra civililor neînarmaţi. Un sfert de secol mai târziu, întrebările legate de firul exact al evenimentelor care au zguduit Timişoara în acele zile din decembrie 1989 au rămas încă fără răspuns.