Umorul românesc de dinainte de 1989
Regimurile politice dictatoriale, autoritare și iliberale nu agreează umorul deoarece acesta este o manifestare a libertății personale a individului, a creativității spiritului uman și a stării naturale a societății.
Steliu Lambru, 15.04.2024, 12:20
Regimurile politice dictatoriale, autoritare și iliberale nu agreează umorul deoarece acesta este o manifestare a libertății personale a individului, a creativității spiritului uman și a stării naturale a societății. Sarcasmul, farsa, ironia și alte maniere ludice ale omului de a privi la lumea din jur au fost aspru pedepsite de dictaturi. Deși regimul comunist a dus pe cele mai înalte culmi ale absurdului modul de a conduce o societate omenească, el a fost sursa celor mai inventive formule de amuzament. Diversitatea umorului în timpuri care numai bună dispoziție nu generau arată că indivizii voiau să facă existența socială mai suportabilă. Și în România, ca peste tot în lagărul socialist, umorul din anii dictaturii comuniste a fost strâns legat de regimul politic, de cultul personalității liderului, de situația economică foarte precară, de încălcarea drepturilor și libertăților, de un viitor tot mai sumbru, fără perspective de îmbunătățire.
Poetul, jurnalistul și umoristul Ioan T. Morar a fost printre cei care a avut de-a face cu cenzura înainte de 1989 în încercarea de a-și face meseria cât mai bine. A scris umor și a studiat umorul. ”Definiția umorului dată de Henri Bergson zice că umorul este ceva mecanic plasat pe viața noastră. Mai am o definiție a umorului, interesantă, care îi aparține lui Nicolae Ceaușescu: ”folosiți arma umorului, satirizați defectele care se manifestă în societate și la oameni, faceți din arta voastră un instrument de perfecționare continuă a societății și a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale a modului de muncă și viață socialistă și comunistă.” Asta vedea Ceaușescu în umor, o armă, care din fericire s-a întors împotriva lui de atâtea ori. A fost satirizat și făcut în toate felurile.”
Umorul de dinainte de 1989 poate fi împărțit, temporal, în două perioade: cel de dinainte de 1965, când pentru o glumă cu o banală referire politică individul care o spunea putea lua ani grei de închisoare, și cel de după 1965, care era de o mare inventivitate și diversitate. Umorul de dinainte de 1989 mai poate fi împărțit în umorul de stat, cel oficial, și cel neoficial. La umorul oficial s-a referit și Ioan T. Morar. ”Oamenii muncii aveau brigăzi de agitație, făceau concurs între ei și ironizau pe cei din jurul lor care nu se supuneau legilor și normelor. Un vers de la o brigadă de agitație pe care am văzut-o la televizor spunea așa: ”Căci din muncă-și trage seva / Trustul de construcții Deva.” Sau mai era umorul stupid din reclame. România producea două tipuri de aspiratoare, Practic și Ideal. Iar reclama era așa, la amândouă: aspiratorul Practic este ideal, iar aspiratorul Ideal este practic.”
La umorul de stat, cel permis, este încadrată și revista Urzica, cu toate acestea revistă de succes în acei ani. Ioan T. Morar. ”Exista revista Urzica în care se râdea de chelneri, de soacre, de frizeri, de pletoși. Crezând că Ceaușescu nu va muri niciodată, mi-am dorit să ajung la revista Urzica, eu lucrând la revista Viața studențească. În revista Urzica, Ceaușescu nu era niciodată pe copertă și nu se scria despre el. A încercat cineva, o dată, să scrie un text la o aniversare de 40 de ani de umor ”nou” românesc. Și i s-a spus ”tovarășe, nu cu asta ne ocupăm”.”
Cazurile brigăzilor artistice studențești, a căror funcționare era permisă de conducerile universităților, erau cele în care umorul era direcționat ambiguu. Subînțelesurile, gesturile celor care urcau pe scenă și intonația din voci făceau ca glume aparent inofensive să se încarce politic. Iar bancurile politice directe erau umorul neoficial prin excelență. Ioan T. Morar. ”Din categoria bancurilor și a umorului interzise erau bancurile politice, deși poate că uneori unele bancuri erau pentru a testa grupuri. Bancurile au fost moduri de a stabili legături, au fost adesea un cod. Spuneam bancuri verificându-ne anturajul pentru că adesea se raporta dacă ai râs la bancuri sau dacă ai spus bancuri.”
Înainte de 1989, umorul românesc neoficial a avut și un erou colectiv: Bulă. Nu se știe de cine a fost inventat, dar prin ceea ce trăia el, universul lui Bulă nu putea fi decât România anilor 1980. Ioan T. Morar. ”Ceea ce a salvat poporul român, pentru că râsul este salvator, a fost acest simț al umorului, capacitatea de a produce bancuri, de a face supape de reducere a tensiunii pe care cu toții am trăit-o. Bulă a fost unul dintre salvatorii noștri psihici, personajul Bulă, care a și dispărut după Revoluție. Cine mai face astăzi bancuri cu Bulă? Cine este Bulă, de unde vine Bulă? Cred că Bulă a fost unul care a rezolvat toate problemele. Bulă este și gânditor, este și fraierul sistemului, este și cel care pățește, este și cel care nu înțelege realitățile.”
Umorul românesc de dinainte de 1989 a fost unul care poate fi înțeles numai raportat la acei ani. Pentru generațiile viitoare, el va avea nevoie de explicații istorice.
