Tributul către Poarta otomană
Obligaţiile economice sau tributul Ţărilor Române către Poartă au variat în timp şi ele au devenit foarte împovărătoare, efectul cel mai nociv fiind corupţia.
Steliu Lambru, 06.01.2014, 12:06
Sfera otomană de influenţă a însemnat o gravitare în orbita geopolitică a Imperiului Semilunii. Principatele Române au fost nevoite să-şi plătească apartenenţa la spaţiul controlat de turci prin obligaţii economice. În genere, ele sunt cunoscute ca tribut. Obligaţiile economice sau tributul Ţărilor Române către Poartă au variat în timp şi ele au devenit foarte împovărătoare, efectul cel mai nociv fiind corupţia. Mai gravă decât existenţa obligaţiilor economice în sine erau apariţia, reproducerea şi persistenţa unei culturi a mitei care sufoca dezvoltarea economică. Reformatorii români de la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea vedeau în obligaţiile economice ale Principatelor cauza principală a proastei administrări a banilor publici, sursă a situaţiei dezastruoase.
Plata obligaţiilor economice a început prin plata haraciului în Ţara Românească în timpul scurtei domnii a lui Vlad Uzurpatorul, în 1395. Haraciul s-a stabilizat şi a început să fie plătit sub urmaşii lui Mircea cel Bătrân. În cazul Moldovei, este vorba despre domnia lui Petru Aron, primul haraci fiind plătit în vara anului 1456 după un acord politic în 1455. Istoricul Bogdan Murgescu de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti a detaliat care era structura obligaţiilor economice ale Ţărilor Române faţă de Poartă în decursul timpului. ”Haraciul este o sumă pauşală plătită de domn, o sumă în bani. Haraciul nu este totalitatea obligaţiilor economice către Imperiul otoman. În aceste obligaţii economice intrau şi alte sume. În primul rând erau peşcheşurile sau darurile protocolare, multe dintre ele în bani, dar altele puteau fi în obiecte: blănuri, şoimi, cai, ori alte bunuri fizice. Ponderea haraciului a variat în timp. La început, haraciul era cea mai importantă plată, peşcheşurile erau daruri protocolare ocazionale. Cu asta se cam încheia lista obligaţiilor.”
Istoria puterii otomane arată cum au evoluat şi obligaţiile economice. Atunci când sultanii erau în expansiune, ele creşteau. Şi invers, atunci când Imperiul otoman începea să decadă. Bogdan Murgescu. ”Pe măsură ce dependenţa Ţărilor Române faţă de Imperiul otoman s-a adâncit, au început să vină cereri suplimentare. Unele nu erau neapărat în bani, ci puteau fi legate de aprovizionarea armatelor otomane, de aprovizionarea cetăţilor otomane, chiar de aprovizionarea Constantinopolului însuşi. Puteau fi solicitări de produse, număr de animale, lemn pentru corăbii şi construcţii, uneori chiar salahori pentru construcţii militare. Erau solicitări în natură.”
O adevărată licitaţie a fost practica ocupării tronului celor două principate. Sumele de bani erau astronomice şi pretendenţii nu se dădeau în lături să le plătească pe care le vedeau ca pe o investiţie. Din nou, Bogdan Murgescu. ”S-au adăugat sume de bani care nu mai erau oficiale, dar care erau foarte strâns legate de negocierile pentru ocuparea scaunului domnesc. Pretendenţii care apăreau ofereau anumite sume, după cum domnul în funcţie, pentru a evita să fie înlocuit, dădea şi el anumite sume fie sultanului, fie marilor dregători otomani: în bani, bijuterii, obiecte valoroase. În momentul în care majoritatea domnilor au ajuns să fie numiţi de la Istanbul, sumele acestea au fost tot mai mari şi ele au depăşit în cuantum şi haraciul şi peşcheşurile oficiale. În anii 1580-1594 se ajunsese ca sumele pentru tron să fie cam 60%, haraciul sub 20% şi peşcheşurile şi celelalte obligaţii încă vreo 20% din obligaţii. Se ajunsese ca mita pentru ocuparea tronului să fie mai mari decât toate celelalte obligaţii luate la un loc. Aceasta a fost un caz extrem. În general, primatul sumelor pentru ocuparea tronului rămâne o caracteristică şi în secolul al 17-lea şi mai ales în secolul al 18-lea.”
Haraciul intra în vistieria oficială a statului otoman, iar peşcheşurile intrau de obicei fie în caseta personală a sultanului, fie în casetele personale ale sultanei, ale marelui vizir sau altor dregători. Sumele cu care se cumpărau tronul erau necontabilizate. L-am întrebat pe interlocutorul nostru cât de greu atârnau obligaţiile economice ale Principatelor Române în comparaţie cu alte provincii otomane. Istoricul Bogdan Murgescu. ”Ţările Române, pentru Imperiul otoman, reprezentau un procent mic din amploarea teritoriilor supuse ca şi din veniturile oficiale ale statului. Ponderea Munteniei şi Moldovei era de sub 10% din veniturile oficiale ale statului otoman. Problema se pune în ceea ce priveşte sumele luate ca mită, unde proporţia e mai mare. Dacă vom compara povara fiscală pe cap de locuitor, vom constata că povara este mai mare în Ţările Române şi că pe cap de locuitor Imperiul otoman ia mai mult din Ţările Române decât din teritoriile administrate direct de guvernatori otomani. Pentru otomani, nu este o afacere proastă să păstreze autonomia Ţărilor Române. Domnii români sunt agenţi strângători pentru folosul otoman mai buni decât sunt paşalele otomane.”
Începând de la sfârşitul secolului al 18-lea şi începutul secolului al 19-lea, influenţa otomană în spaţiul românesc scade şi, logic, scad şi obligaţiile economice. Ultima rămăşiţă, haraciul, va dispărea în 1877 când el va fi folosit pentru dotarea armatei care va aduce independenţa României.
