Tribunalele poporului

Al doilea război mondial se termina în 1945 și justiția începea să-și intre în atribuții după ani întregi în care se comiseseră toate tipurile de infracțiuni.

Steliu Lambru, 28.03.2022, 14:14

Al doilea război mondial se termina în 1945 și
justiția începea să-și intre în atribuții după ani întregi în care se
comiseseră toate tipurile de infracțiuni. Războiul duce la degradarea a tot
ceea ce este omenesc și victimele au nevoie întotdeauna de justiție, chiar dacă
ea este făcută mai târziu. Cea mai înfricoșătoare crimă comisă fusese genocidul
și dreptul internațional o introducea în jurisprudența întregii umanități,
pasibilă de cele mai grele pedepse.

Însă justiția,
atunci când este făcută nu de un regim democratic ci de unul totalitar, așa cum
a fost regimul comunist, trebuie separată de abuzul ideologic al acelui regim.
A fost cazul tribunalelor poporului din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia,
România și Ungaria, țări ocupate de armatele sovietice. Instanțe speciale au
fost înființate și în Europa unde sovieticii nu pătrunseseră, așa cum au fost
cele din Franța, Belgia, Olanda, Grecia. În România, ele au apărut în urma legii
nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării
sau crime de război. Instanțe de judecată populist denumite astfel, ele au
realizat, într-adevăr, acte de justiție prin faptul că mulți criminali de
război au fost aduși în fața tribunalelor poporului și condamnați. Au
funcționat două astfel de instanțe, cea de la București și cea de la Cluj
pentru crimele comise de regimul horhyist în Transilvania de Nord. Per total,
au fost cercetate aproximativ 2700 de persoane acuzate de crime de război, din
care au fost condamnate 668 de persoane. Tribunalul din București a condamnat
187 de persoane, restul de 481 de sentințe fiind pronunțate de Tribunalul
poporului din Cluj.

Cel mai cunoscut proces judecat de Tribunalul Poporului
București a fost cel în care, pe 17 mai 1946, lotul de inculpați format din Ion
Antonescu, fost conducător al statului român între 1940 și 1944, Mihai
Antonescu, Piky Vasiliu și Gheorghe Alexianu a fost condamnat la moarte pentru
crime de război și executați. Alți 19 inculpați au fost condamnați, dintre care
6 condamnări la moarte în contumacie, și alte 3 condamnări la moarte au fost
modificate în închisoare pe viață. Regimul Antonescu se făcea vinovat de
deportarea și moartea a aproximativ 280.000 de evrei și a aproximativ 25.000 de
romi în lagăre din Transnistria. Tribunalul poporului din Cluj a pedepsit 370 unguri, 83 germani, 26
români și 2 evrei și a pronunțat 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări
cu închisoare pe viață și alte sentințe cu termene mari. Acei criminali de război
care au trăit până în 1964 au beneficiat de amnistia dată de regim.

Însă practicile tribunalelor poporului au fost copiate de motive
ideologice. Regimul comunist se angajase să înfăptuiască acte de justiție și se
folosea de circumstanțele războiului ca să extindă acuzele și asupra celor care
îi erau adversari. Actele de justiție tradițională începeau să fie contaminate
de formele de justiție sovietică. Este ceea ce spunea preotul Constantin
Hodoroagă în 1999
Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română atunci când povestea cum
îi susținuse pe luptătorii anticomuniști din zona Argeș. Hodoroagă observa cum
grupările partidului comunist foloseau formele de justiție de clasă pentru a
lupta contra vechii ordini.

Pe
Valea Topologului a început această organizare a comuniştilor, de luptă
împotriva oamenilor simpli, a moşierilor, chiaburilor. Și era unul pe Valea
Topologului aici, un avocat Petrescu, care trecea din comună în comună în
comună şi avea un fel de tribunal al poporului. Îi lua pe oameni, îi chema pe
ăştia la Şuici unde am avut un centru de moşieri, pe colonelul Canarie,
renumita familie Minculescu, cu profesorul Minculescu. Pe toţi ăştia au început
să îi judece. Au făcut un fel de tribunal al poporului.

În lumea culturală, un mod de
rezolvare a antipatiilor personale apăruse cu ocazia ocupației sovietice.
Scriitorul Pan Vizirescu în 1997 arăta cum observase schimbările masive din
mediile culturale. Cu ajutorul propriei intuiții a scăpat de un simulacru de
proces care l-ar fi adus în fața unei instanțe de tipul tribunalul poporului. Vedeam cum se desfăşoară
lucrurile, vedeam ce se întâmplă, Victor Eftimiu luase Societatea Scriitorilor
Români sub conducerea lui. Eftimiu îţi cerea un articol și povestea că stătuse
la masă cu nişte ofiţeri sovietici, care erau fermecători, și stătuse cu ei şi
avusese o lungă discuţie, se trataseră cu multă prietenie. Și pe urmă a făcut
invitaţia scriitorilor, printre care eram şi eu, să ne justificăm atitudinea
care o avuseserăm în timpul războiului. Mi-am dat seama că era o capcană, nu
m-am dus. Cei care s-au dus s-au fript, că imediat i-a dat pe mâna Tribunalului
poporului.

Tribunalele poporului din România au fost instanțe care au judecat fapte
incompatibile cu demnitatea umană. Crimele în masă din timpul celui de-al
doilea război mondial împotriva populației civile și a unor mari grupuri etnice
au făcut ca ele să fie învestite cu puteri depline pentru judecarea celor care
au comis genocid.