Tezaurul Poloniei în România
În toamna anului 1939, la puţin timp după încheierea detestatului pact Ribbentrop-Molotov de către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, cele două puteri totalitare începeau să-şi împartă zonele de ocupaţie şi influenţă aşa cum se înţeleseseră.
Steliu Lambru, 22.06.2015, 12:05
În toamna anului
1939, la puţin timp după încheierea detestatului pact Ribbentrop-Molotov de
către Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, cele două puteri totalitare
începeau să-şi împartă zonele de ocupaţie şi influenţă aşa cum se înţeleseseră.
Polonia era prima pe lista neagră şi în a doua jumătate a lunii septembrie avea
să fie ştearsă de pe hartă. Atacului german de pe 1 septembrie 1939 i-a urmat
cel sovietic de pe 17 septembrie şi Polonia, prinsă între doi coloşi, nu a
putut rezista mai mult de 2 săptămâni.
A urmat calvarul refugiului
militarilor polonezi supravieţuitori şi al populaţiei civile, precum şi cel al protejării bunurilor poloneze. Printre ele,
tezaurul Băncii Naţionale a Poloniei, cea mai mare parte a lui provenind de la
castelul Wawel din Cracovia. Cum din martie 1939 Cehoslovacia fusese ocupată de
Germania şi dezmembrată ca stat, iar Ungaria era aliat al Germaniei, singura
cale de scăpare pentru bogăţiile Poloniei era prin România. După sfârşitul
primului război mondial, România redevenea vecină cu Polonia, după ce Moldova
avusese în decursul Evului Mediu graniţă directă cu Regatul Poloniei şi
relaţiile fuseseră importante până la începutul secolului al 18-lea.
Astfel
începea odiseea unor impresionante colecţii de sute de obiecte de preţ. Cele
mai importante erau cele peste 300 de tapiserii Jagellone din metri de mătase,
brodate cu fire de aur şi argint, circa 110 dintre ele datând din prima
jumătate a secolului al 16-lea, spada de încoronare Szczerbiec (pronunţă: Şcerbieţ) a regilor polonezi între
1320 şi 1764 şi un exemplar original din Biblia tipărită de Johannes Gutenberg
în 1455.
Drumul prin România era încă liber
şi autorităţile române au colaborat îndeaproape cu cele franceze şi cele
britanice, cele care au girat evadarea tezaurului polonez. Traian Borcescu,
ofiţer în cadrul Serviciului Special de Informaţii, a fost martor la
operaţiunea care a însemnat traversarea României de către valorile poloneze sub
maximă supraveghere. El a fost intervievat de Centrul de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română în 2003. Track: Eram
în statul major şi delegat pe lângă colonelul Diaconescu, care era însărcinat
cu supravegherea transferului de populaţie şi autorităţi din Polonia în
România. Poloneziii erau mai prieteni cu ungurii, polonezii încă nu
recunoscuseră alipirea Transilvaniei de România, ţineau mai mult cu ungurii. Şi
tocmai ungurii nu i-au ajutat. Şi singurii care i-am ajutat am fost noi, la
îndemnul franco-englez de a trimite tezaurul prin România. Armand Călinescu a
acceptat cu condiţia ca armata să fie dezarmată la frontieră, să fie triată, să
nu fie agenţi străini, armamentul să fie depus, tezaurul să fie adus într-un
mod cu totul secret, într-o zi în care să nu fie înştiinţaţi nici ruşii, nici
nemţii. Că putea să fie atacat.
Graniţa polono-română, care avea să
dispară după 1945, începea să fie traversată de un convoi de camioane, maşini
şi garnituri de tren în ziua de 3 septembrie 1939. Traian Borcescu a refăcut
traseul valorilor poloneze până la Marea Neagră unde aveau să fie îmbarcate pe
un submarin. Track: S-au făcut două
transporturi: de la Vişniţa până la Cernăuţi şi apoi de la Cernăuţi până la
Constanţa. O parte din tezaur a fost oprit şi de noi, pentru întreţinerea
trupelor şi refugiaţilor polonezi, însă la somaţia franco-engleză a trebuit să
admitem ca acest tezaur, compus din vreo 70 de lăzi, pachete, să fie îmbarcat
pe un submarin britanic, la Constanţa, care era sub comanda căpitanului Brett.
Transportul acesta s-a făcut cu trenul, între Vişniţa şi Cernăuţi cu maşinile,
iar între Cernăuţi şi Constanţa s-a făcut cu trenul, până la Galaţi. De la
Galaţi la Constanţa nu ştiu precis dacă a fost transportat cu maşinile. La
Constanţa a fost blocat de armata română, de Siguranţă şi de Siguranţa
poloneză, plus agenţii franco-englezi. Tezaurul nu putea să rămână la noi, deşi
noi ne-am oferit să păstrăm acest tezaur. Englezii şi-au dat seama că România
va avea aceeaşi soartă pe carea a avut-o şi Polonia din cauza pactului din
august 1939, în care zonele de influenţă în Rusia erau spre Baltica şi zonele
de influenţă germane erau în România, Bulgaria şi aşa mai departe. Deci în
eventualitate că noi vom fi ocupaţi, tezaurul nu trebuia să cadă în mâna
germanilor
O mică parte a tezaurului polonez a
rămas totuşi în România. În vara anului 1944, acea mică parte de 3 tone a
tezaurului polonez s-a alăturat celor 242 de tone de aur ale tezaurului Băncii
Naţionale a României care a luat drumul mănăstirii Tismana, spre vest, pentru a
fi protejat de invazia sovietică. Operaţiunea a avut ca nume de cod Neptun şi
a ajuns în cel mai mare secret într-o peşteră de lângă mănăstire. În 1947,
aurul Băncii Naţionale a României s-a întors la Bucureşti, iar cele 3 tone ale
tezaurului polonez au fost înapoiate proprietarului său de drept.
Odiseea
aurului polonez a fost transpusă şi într-un film polono-român, Trenul de aur,
realizat în 1986, peliculă regizată de Bohdan Poreba. Filmul este format din două părţi, iar
rolurile principale sunt interpretate de actori polonezi şi români.
Odată
scăpat de spectrul capturării sale de către germani, tezaurul polonez a început
o altă călătorie prin Malta, Elveţia, Vatican şi Franţa. Dar nici în Franţa nu
a putut rămâne deoarece ocupaţia germană îl pândea şi aici. A plecat căre
Canada şi SUA în căutarea mult-râvnitului loc sigur.