Stalin şi stalinismul
Pe 5 martie 1953 murea Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai sângeros criminal din istorie. Titlul nu i-a fost dat de adversari, ci de copleşitoarele dovezi ale crimelor făcute de regimul său.
Steliu Lambru, 19.03.2013, 11:52
Pe 5 martie 1953 murea Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai sângeros criminal din istorie. Titlul nu i-a fost dat de adversari, ci de copleşitoarele dovezi ale crimelor făcute de regimul său. Despre un astfel de om se ştie totul. La 60 de ani de la moartea sa nu se mai pot spune multe, ci numai cuvinte care să ţină memoria trează. Deşi este parte a istoriei Uniunii Sovietice, prin impactul global a ceea ce a reprezentat aceasta între 1945 şi 1991, Stalin este parte a istoriei multor naţiuni. Din păcate, şi a istoriei românilor.
Stalinismul este numele regimului de secol 20 sub care întreaga gândire politică din istoria umanităţii a denumit tirania: cea mai oribilă formă de guvernare politică în care principalele elemente sunt bunul plac al unui singur om şi teroarea. Stalinismul a dus pe cele mai înalte culmi practica tiraniei beneficiind însă de aprobarea pe care i-au dat-o indivizii si societatea, o aprobare care a însemnat orbirea în faţa ideologiei. Liviu Rotman, profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti, a spus că ataşamentul celorlalţi la ideologie şi la persoana conducătorului, adică încarnarea ei, este explicaţia apariţiei şi supravieţuirii stalinismului: ”Aş vrea să arăt că în definirea tipului de regim comunist avem câteva abordări. Aveam abordarea din timpul lui Stalin, aceea că era cea mai înaltă formă a ideologiei comuniste şi a purităţii sale. Se vorbea de stalinism în sensul de scriitori stalinişti, istorici stalinişti, actori stalinişti, pictori stalinişti, activişti de partid stalinişti care dădea o notă de laudă, un omagiu. În general, însemna că ei erau comuniştii cei mai hotărâţi. Duri, dar plini de energie. Asta porneşte chiar de la Stalin, el şi-a luat acest pseudonim, în limba rusă stal înseamnă oţel. Ideea era că politica aceasta era dură, ca oţelul, dar dreaptă pentru îndeplinirea idealurilor comuniste.”
Percepţia populară a stalinismului poate fi însă înşelătoare. Oricât ar funcţiona bunul plac al unui singur conducător, un tiran trebuie să fie credibil în faţa celor care îl susţin. Cu alte cuvinte, trebuie ca gîndirea sa politică să pară logică pentru cei care îl ascultă. Istoricul Cristian Vasile de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din Bucureşti a arătat în ce a constat gîndirea politică a lui Stalin: ”Erik Van Ree, un specialist în sistemul politic sovietic, a publicat o carte foarte importantă, Gândirea politică a lui Stalin. De ce este importantă? Pentru că Erik Van Ree a avut privilegiul să studieze în arhivele ruse un anumit tip de sursă istorică, un anumit tip de document. Şi anume însemnările de pe cărţile din biblioteca personală a lui Stalin, chiar însemnările personale ale lui Stalin, care sunt numeroase. Această sursă de informaţie este excelentă şi Erik Van Ree a exploatat-o foarte bine. Acest izvor a modificat cumva percepţia şi reprezentările despre Stalin şi stalinism, mai ales în ceea ce priveşte sursele de inspiraţie. De unde s-a inspirat Stalin, care sunt sursele de inspiraţie ale gândirii sale politice? Van Ree crede că că se poate vorbi despre o gândire, de o coerenţă solidă a lui Stalin. Ce descoperă Van Ree? A fost o mare discuţie în istoriografia occidentală privind sursa prevalentă de idei a lui Stalin: tradiţia rusă autocratică, de la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare ca modernizator, preluat şi de Stalin ca model, sau marxismul occidental, mişţcarea revoluţionară din Occident? Van Ree a descoperit că o sursă prevalentă a lui Stalin pare să fie tradiţia revoluţionară occidentală, tradiţia iacobină. Şi a şi găsit adnotări ale lui Stalin în acest sens, trecute desigur prin filtrul gîndirii leniniste.”
Multe opinii exprimate după prăbuşirea comunismului au pus acest dezastru pe seama incapacităţilor liderilor sovietici de a implementa scrierile lui Marx. Liviu Rotman a ţinut să accentueze natura esenţial stalinistă a regimului comunist şi a imposibilităţii funcţionării sale în alte condiţii decât în cele ale tiraniei: ”Cred că Stalin, prin teroare, prin sistemul lui de politici, a însemnat poate cel mai pur comunism. În general, atunci când se va încerca ieşirea din clişeele staliniste, comunismul va începe, încă din perioada Hruşciov, să scârţâie, să nu mai poată să-şi îndeplinească menirea. De aceea, chiar sovieticii fac o revenire la stalinism în perioada Brejnev care, fără să anunţe public, încearcă să revină, dar nu ruseşte, la practicile staliniste. În ţările-satelit, între care şi România, această imagine a lui Stalin are de suferit, este criticată, statuile lui dispar. Dar aceasta e numai faţada, continuitatea comunismului cerea păstrarea, într-un fel sau altul, în mod diferit de la o ţară la alta, a stalinismului, pe tăcute. Spun aceasta deoarece când există aprecieri negative la adresa comunismului lui Stalin se referă la Stalin însuşi. Ca şi când comunismul poststalinist sau antestalinist ar fi fost mai uman, ar fi fost mai apropiat de natura omului, de mersul normal al istoriei.”
Stalin şi stalinismul au constituit modele nu numai pentru societăţile cu deficit de democraţie. Şi în lumea democratică au existat simpatii pentru modul său de conducere, ceea ce a arătat că democraţia nu este un dat natural, care să funcţioneze fără sincope. Au existat Stalini mai mici şi mai mari care nu au fost mai prejos decât originalul. Dar adevărul, care nu este numai o noţiune filozofică, ci şi una istorică, a ieşit la suprafaţă, ca întotdeauna.
