Societăţi de binefacere în România interbelică
Vocaţia filantropică şi binefacerea au fost atrofiate de către regimul comunist din România, deşi acesta se pretindea expresia cea mai înaltă a umanismului şi compasiunii.
Steliu Lambru, 08.07.2013, 10:40
Vocaţia filantropică şi binefacerea au fost atrofiate de către regimul comunist din România, deşi acesta se pretindea expresia cea mai înaltă a umanismului şi compasiunii. Aceasta se explică, în primul rând, prin etatizarea extremă a vieţii economice şi politice. În anii comunismului, viaţa depindea atât de mult de instituţiile statului şi iniţiativele de întrajutorare erau atât de mult controlate încât oamenii nu simţeau decât în mod cu totul izolat imboldul de a se implica în acţiuni de caritate.
Dar situaţia nu fusese deloc aşa. În România capitalistă de dinainte de 1945, spiritul de binefacere era într-o mare efervescenţă. Existau mai multe tipuri de caritate şi numeroase entităţi economice, religioase, politice îşi asumau vocaţia de a-i ajuta pe cei defavorizaţi: văduve de război, veterani, orfani, şomeri, invalizi. Marile fabrici aveau şcoli de formare profesională, asociaţiile profesionale, sindicatele, micii proprietari de ateliere, cadrele sanitare, cadrele didactice, avocaţii şi alţii îşi ofereau serviciile în mod gratuit pentru cei fără posiblităţi materiale. Soţiile celor bogaţi conduceau comitete, fundaţii, asociaţii şi alte forme instituţionalizate de protejare.
Una dintre marile figuri ale filantopiei române a fost Maria Brăiloiu care provenea din familia Lahovary, veche familie boierească activă politic în rândurile Partidului Conservator. În conformitate cu preceptele religioase şi conservatoare, Maria Brăiloiu a avut în grijă fete orfane. Dina Balş, descendentă a unei familii boiereşti, a povestit în 1996 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română un episod din opera socială a Mariei Brăiloiu din anul 1919 la care a asistat personal: “Doamna Brăiloiu avea moşie la Săruleşti şi ea era un om de bine, făcea numai bine. Ea era cu “Chindia”, printre altele, şi cu “Timişoiu”. Timişoiu era o societate de binefacere pentru copiii orfani, pentru fete orfane. Şi ea a făcut la ea pe moşie o casă unde creştea aceşti copii. Da’ îi creştea până ajungeau mari. Când a fost întrebată ce face cu ei, a spus: „vreau să fac soţii şi mame bune!” Le învăţa să gătească, să coasă, să se ocupe de copii, să spele copiii, să vadă de lucrurile bărbaţilor, să poată să croşeteze o haină bărbătească, mă rog, să fie o soţie şi o mamă bună. Aici a fost o întâmplare tare frumoasă. La inaugurarea acestui cămin, foarte înzestrat, făcut numai cu banii ei, ministrul învăţământului Trancu-Iaşi a fost invitat. Pe urmă a fost o masă simplă, în grădină, servită de fete. Şi Trancu-Iaşi a venit cu o decoraţie pentru doamna Brăiloiu şi i-a înmânat-o. Ea, dintr-odată, s-a făcut aşa, ca de gheaţă, şi a spus: „nu!” „Cum, doamna Brăiloiu, dumneavoastră, care aţi făcut atâta?”, a spus ministrul. „Nu, n-am făcut eu ci Domnul nostru, Iisus Christos! Dacă nu era El, eu nu făceam nimic! Lui să-i daţi decoraţia, nu mie!” Şi n-a vrut în ruptul capului să o ia. A plecat Trancu-Iaşi, a băgat decoraţia în buzunar, şi pe drum, în tren, spunea: „interesantă doamna asta, foarte interesantă! Dar ce caracter!” Era foarte indignat şi emoţionat că doamna Brăiloiu a putut să refuze o decoraţie.”
Dar existau şi societăţi care promovau cultura şi specificul naţional. Dina Balş a amintit de existenţa şi de misiunea societăţii “Chindia.” “Să spun de unde ştiam să dansăm aşa de bine dansurile româneşti, toate dansurile româneşti. Asta era făcută de părinţii noştri, o societate, special pentru asta: să nu piară dansurile şi muzica românească populară. Şi o dată la două săptămâni se adunau la sala Richter, o sală de gimnastică, în Bucureşti, pe strada Luterană. Şi acolo era foarte bine pentru dansurile româneşti, era cu scândură pe jos şi bineînţeles că mergeam şi noi îmbrăcaţi absolut autentic, cu costumele autentice, să dansăm, cu lăutari din multe judeţe. Şi societatea era făcută de Maria Brăiloiu. Da’ cine nu era acolo, toată lumea era în societatea Chindia, toată lumea bună.”
Importante nume ale culturii române au făcut parte din societăţi culturale unde se discutau teme şi subiecte arzătoare la ordinea zilei. Una dintre aceste societăţi a fost societatea “Paranteză”, al cărei nume a fost explicat de Dina Balş: “Va să zică erau Goga, Condeescu, Simionescu Râmniceanu, Paul Prodan şi Nona Otescu. Şi ei se adunau şi erau foarte interesante şedinţele lor, fiindcă erau fel de fel de subiecte. Şi unul începea să povestească şi erau digresiuni în digresiuni, paranteză în paranteză. De-aia a fost numită „Societatea paranteză”! Că treceau dintr-una într-alta, în paranteze. Şi se adunau regulat şi întâlnirile erau foarte plăcute, numai să stai şi să asculţi tot ce se vorbea între ei la această „Societate paranteză” unde era Goga. Goga era un om extrem de plăcut! Şi-atunci când se adunau, la masă sau nu, le veneau şi nevestele, bineînţeles.”
Caritatea mergea mână în mână cu sociabilitatea şi lumea românească de dinainte de 1945 era o societate care dădea dovadă de vitalitate. Însă în anii celor două războaie mondiale s-au scris paginile cele mai impresionante de generozitate.