Socialismul în România la sfârşitul secolului al 19-lea

Pe la anul 1900, intelectualii români căutau un model de rezolvare a problemei ţărăneşti. Ţărănimea forma peste 80% din populaţia României şi ea trebuia ajutată pentru a prospera economic ...

Steliu Lambru, 15.04.2013, 12:27

Pe la anul 1900, intelectualii români căutau un model de rezolvare a problemei ţărăneşti. Ţărănimea forma peste 80% din populaţia României şi ea trebuia ajutată pentru a prospera economic şi, astfel, a împinge înainte societatea. Cea mai importantă parte a intelectualilor români aderaseră la ideea naţională, la emancipare prin cultivarea identităţii naţionale, un proiect care implica cultura înainte de toate. O minoritate a crezut însă de cuviinţă să acorde prioritate economiei şi emancipării sociale. Sub influenţele socialismului, ale marxismului, intelectualii progresişti au avut de luptat nu numai cu adversarii lor conservatori, ci chiar şi cu cei care le împărtăşeau ideile, nu însă şi soluţiile.

Ideea naţională a fost însă mai puternică, deşi în jurul anului 1900 atât naţionalismul, cât şi socialismul erau în plin avânt. Sociologul Călin Cotoi, de la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti, crede că lipsa de audienţă pe care a avut-o proiectul socialist se explică datorită forţei pe care ideea naţională a avut-o într-o societate care a păşit mai târziu pe drumul modernizării. Ceea ce ar fi trebuit să devină un mare eveniment, chestiunea ţărănească din perspectiva socialistă, a fost un fenomen invers: ideea naţională a asimilat socialismul: ”Avem de-a face cu un soi de eveniment care e non-eveniment, cu o lipsă de apariţie a socialului ca problemă. Avem de-a face cu o naţionalizare rapidă a socialului înainte ca el să devină o problematică. Aceasta se întâmplă chiar în interiorul disputelor socialiste din epocă. Datorită acestei rapide naţionalizări apărute privind ce înseamnă problema socială, în urma disputei dintre poporanişti şi marxişti, s-a ivit posibilitatea apariţiei unui social deja naţionalizat, cu o componentă etnică. Atunci când apare cu adevărat socialul programabil, în perioada interbelică, el vine gata ambalat din această perioadă. Tehnocraţii din şcoala lui Gusti sau ai şcolii demografice a lui Sabin Manuilă, ai şcolii de la Cluj a lui Iuliu Moldovan, intră în discuţiile care au pornit în 1900.”

Cele două mari curente de idei care militau pentru emanciparea ţărănimii au fost marxismul şi poporanismul. În ciuda faptului că erau destul de periferice, cele două nu au găsit, cel mai adesea, puncte comune de dialog ci mai degrabă de dezacord, de confruntare. Astfel că socialismul, oricum fragil, nu a avut o influenţă mare în rândul maselor ţărăneşti şi în rândul decidenţilor politici. Dar la nivelul ideilor, cele două au aruncat în luptă argumente considerate însă de către auditoriu mult prea abstracte.

Marxismul era reprezentat mai ales de Constantin Dobrogeanu-Gherea, pe numele său real Solomon Katz, un refugiat din Rusia. Autor al mai multor volume, între care ”Neoiobăgia”, o analiză marxistă a situaţiei economice a ţărănimii, Gherea era printre cei mai influenţi lideri socialişti. Oponentul său era tot un refugiat, şi anume basarabeanul Constantin Stere. Acesta aducea din Rusia ideile narodnicismului pe care le-a transformat, împreună cu criticul literar Garabet Ibrăileanu, în curentul poporanist. Călin Cotoi: ”Majoritatea socialiştilor români, în afara unei mici minorităţi care este de orientare franco-belgiană, vine din proiectul rus al narodnicismului. Însă narodnicii români nu prea vor să fie consideraţi narodnici ruşi. Poporaniştii români încearcă mereu să se distanţeze de cazul rus, atât în cazul lui Gherea, cât şi în cel al lui Stere. Chiar dacă Stere îi pomeneşte cu admiraţie, când priveşti la bibliografia pe care socialiştii români o folosesc – Stere are texte care sunt aproape copiate din scrierile lui Nikolai Mihailovski – atunci când citează, ei îi citează numai pe nemţi: pe Eduard Bernstein, pe Karl Kautsky, pe Karl Marx, pe neopozitiviştii nemţi. Bibliografia este una germană.”

Poporaniştii români şi narodnicii au ceva în comun: alegerea celei de-a treia căi de dezvoltare economică, nici cea capitalistă, nici cea marxistă. Relaţia dintre intelectual şi masa ţărănească era esenţială, raportarea la Occident, cel mai avansat economic, şi depăşirea contradicţiilor dintre progres şi tradiţie erau punctele cele mai importante de urmat. Călin Cotoi a arătat ce a apropiat şi ce a deosebit poporanismul românesc de narodnicismul rus: ”Cazul românesc cred că e interesant de pus în contextul acesta rusesc tocmai fiindcă după părerea mea, poporanismul joacă, cu mult mai puţin, acest rol al începutului de modernizare a socialului. Poporanismul poate fi înţeles în două dimensiuni mari: una este cea teoretică, ce se referă mai ales la Consatntin Stere şi la disputele lui cu marxiştii. Cealaltă dimensiune este poporanismul difuz, asemenea narodnicismului, în care intră fragmente din mişcarea cooperatistă, apariţia băncilor şi a creditului rural care nu reuşesc să se dezvolte decât în mică măsură şi sunt preluate de către stat şi anihilate. Transplantarea narodnicismului în spaţiul românesc înseamnă transplantarea unei mişcări dintr-un cadru imperial într-unul de construire a naţiunii. Aceasta este fundamental pentru a înţelege diferenţele între cele două.”

Răscoala ţărănească din 1907 a fost ilustrarea diagnosticului pe care socialiştii români au încercat, fără succes, să-l pună României la 1900. Rezolvarea a venit însă din partea statului.