Sindicatele în comunism

Lenin considera sindicatele drept “cureaua de transmisie a politicii partidului al căror rol era de a transmite către masele populare ceea ce hotăra partidul.

Steliu Lambru, 04.01.2016, 12:21

Partidul Comunist Român, beneficiind de sprijinul direct al Armatei Roşii, a acaparat puterea prin intermediul câtorva instituţii şi mecanisme. Unul dintre aceste mecanisme a fost mişcarea sindicală. Înainte de război, sindicatele erau asociaţii autentice ale lucrătorilor şi reprezentau interesele acestora în relaţie cu patronatele. Desigur că sindicatele româneşti erau formate din oameni cu simpatii socialiste, aşa cum erau peste tot în Europa, dar ele nu afectau adevărata lor menire.

După 1945, totul avea să se schimbe, deci şi esenţa şi rolul sindicatelor. Lenin considera sindicatele drept “cureaua de transmisie” a politicii partidului al căror rol era de a transmite către ”masele populare” ceea ce hotăra partidul. Mai simplu spus, sindicatul traducea oamenilor obişnuiţi, care nu erau înregimentaţi politic, ceea ce voia partidul de la ei. Partidul avea să-şi aservească sindicatele şi avea să pună în mâna lor toate beneficiile muncitorilor prin care îi putea controla. Despre relaţia partidului cu sindicatele existau şi glume care arătau cum stăteau lucrurile în realitate. Conform primei glume, sindicatul ”semăna cu mama-mare, el spune, el aude.” A doua glumă era mai acidă: ” tovarăşul de la partid a mâncat şi nu a plătit, în timp ce tovarăşul de la sindicat, a plătit şi nu a mâncat”. Vlad Nisipeanu a fost activist de partid şi a ocupat funcţii în mişcarea sindicală. Într-un interviu din 1999 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el a rezumat raporturile dintre partid şi sindicate.

”La început, partidul era redus ca număr şi dacă nu te ţinea în mână cu partidul, te ţinea în mână cu sindicatul. Plăteai o cotizaţie şi ţi se dădeau sarcini de partid ca sarcini de sindicat. Ba chiar erau judeţe şi comune şi unele sate mari în care sindicatul era mai puternic decât partidul local. Preşedintele de sindicat era membru al Biroului de Partid, preşedintele partidului pe oraş era în Biroul orăşenesc de Partid, preşedintele organizaţiei de partid de fabrică era şi în conducerea fabricii. Deci totul se lega. Nu putea să fie oricine şi oricum la sindicat ca să conducă treaba asta. Unele sindicate aveau şi posibilităţi date de partid, în sensul că de sindicat depindea să ţi se dea casă. Uneori, partidul nu te putea da afară din serviciu, iar sindicatul, dacă îşi punea ambiţia, te susţinea şi considera că e bine să nu fii dat afară. Sindicatul trimitea la cursurile de specializare, el dădea ajutoare băneşti, prin el să dădeau bilete de odihnă. Sindicatele te ajutau să promovezi, să iei gradaţii la salarizare, deci sindicatul era o forţă pe atunci şi se impunea.”

Obligativitatea înscrierii în sindicate însemna, pe de-o parte, controlul masei de muncitori, dar însemna şi venituri care proveneau din cotizaţii. În timp, sindicatele româneşti au ajuns să deţină un patrimoniu impresionant. Vlad Nisipeanu: ”Sindicatele aveau mulţi bani, cotizaţiile sindicale erau 1 sau 2% din salariu şi erau 6-7 milioane de sindicalişti în ţară, vă daţi seama câţi bani se strângeau! Nici nu se cheltuiau toţi. Sindicatele o duceau bine atunci. Mie îmi convenea la sindicate, pentru că nu eram angajat politic prea tare. Eram la Secţia internaţională a sindicatelor şi îmi convenea de minune. Vorbeam cu polonezii, cu cehii, cu bulgarii, vorbeam toţi în limba rusă pe care o ştiam destul de bine. Am fost la Moscova de câteva ori, în delegaţie la Bulgaria, în delegaţie la Varşovia, în delegaţie în Cehia, în toate ţările socialiste. M-au trimis în Coreea, în 1963. La sindicate se putea face presă, erau reviste, erau ziare, ziarul sindicatelor era ”Munca”. Mişcarea sindicală era o forţă, dar era bineînţeles folosită de partid.”

Sindicatele româneşti organizau şi congrese la care invitau şi activişti comunişti din Occident. Vlad Nisipeanu şi-a adus aminte de un astfel de episod cu o tânără activită comunistă din Chile: ”La congrese aveam invitaţi şi din alte ţări, din ţările astea capitaliste, occidentale. Şi îmi amintesc că odată a venit la congres o fată frumoasă, ziaristă şi activistă de sindicat, dintr-o ţară din America Latină, din Chile. Şi ea nu putea să spună acolo că pleacă într-o ţară comunistă şi a cerut viză pentru Spania sau Franţa. De acolo, a plecat încoace, la noi. Dar s-a întâmplat că a doua zi a apărut numele ei în ziar. Am încercat eu să tai textul, ca să nu se dea numele ei, dar au apărut şi poze. Dar mai era o altă problemă. Ai mei, care stăteau la aeroport şi-i întâmpinau şi luau cu maşina pe toţi invitaţii şi îi duceau la hotel, n-au văzut că i s-a pus ştampila pe paşaport. Ce să mai facă femeia cu paşaportul? O arestau imediat, ar fi întrebat-o ce căutase într-o ţară comunistă? La plecare, să nu stea necăjită fata, era plăcută, era drăguţă, simpatică, îmi părea rău de ea, i-am spus o chestie, s-o încurajez. I-am spus ca, în avion, după ce trece oceanul să se ducă la WC, să arunce paşaportul şi să plătească o amendă de 5 dolari. Şi scăpa de paşaportul ştampilat în România, să nu aibă probleme la ea acasă.”

Sindicatele româneşti în perioada comunistă au funcţionat după cum a funcţionat întregul model de stat şi societate. Cu toate că aveau în mâini numeroase pârghii ale puterii pe care o exercitau în relaţie de supunere în faţa ierarhiei superioare de partid şi de impunere în faţa muncitorilor şi funcţionarilor, nivelul cel mai de jos, oamenii nu vedeau în ele decât nişte unelte ale regimului, nu asociaţii de apărare a propriilor interese.