Românizarea României

Statul naţional s-a bazat pe apelul la o majoritate naţională pentru a se fonda. Dar în statul naţional, odată înființat, au existat şi minorităţi care chiar şi în absenţa unor politici de deznaţionalizare tind să se asimileze.

Steliu Lambru, 01.06.2015, 09:59

Statul naţional s-a bazat pe apelul la o majoritate naţională pentru a
se fonda. Dar în statul naţional, odată înființat, au existat şi minorităţi
care chiar şi în absenţa unor politici de deznaţionalizare tind să se
asimileze. Nici România nu a făcut excepţie de la regula statului naţional a
cărui inerţie este către asimilare şi omogenizare. Procesul prin care un stat
se naționaliza, adică devenea omogen din punct de vedere etnic, a luat numele
națiunii majoritare. În România acesta s-a denumit românizare.

Istoricul Lucian Boia
este cel mai controversat istoric din România contemporană deoarece a provocat
toate clișeele și prejudecățile din istoria națională a României. Ultimul său volum,
Românizarea României, în care vorbește despre mecanismul prin care România a
devenit mai omogenă din punct de vedere etnic, a stârnit deja controverse. Boia
a ținut să comenteze elementele constitutive ale națiunii și a început prin a
arăta care este definirea acesteia. Vorbind în mare, există cele două tipuri de națiune, de ideologie
națională, națiunea de tip francez și națiunea de tip german, mă refer la
secolul al 19-lea. Națiunea franceză inaugurată de revoluția franceză, este o
națiune politică, aparții corpului politic al națiunii indiferent de origine,
limbă și alte considerente. Națiunea germană este una de ordin etnic, ești
german fiindcă te naști german. Deci te naști german și devii francez. În ce
privește România, românii au ales varianta germană a națiunii. E clar că încă
pentru foarte mulți români națiunea este un concept care înglobează
etnicitatea. Cum să fii român dacă ești neamț? Cum să-i explicăm unei bune
părți a românilor că un neamț poate să fie român? E logic în mintea lui. Dar
este o concepție a națiunii pe cale de a fi depășită. Totuși, tendința generală
în lumea civilizată este de a merge spre națiunea de tip francez, de tip
politic: suntem români indiferent de origine.

Ce însemnă
românizarea României? Lucian Boia s-a referit la aceasta prin comparație cu
alte țări, nu prin faptul că românizarea a fost ceva unic: M-am referit la procesul de românizare, dar ce vreau să
spun? Și am mai spus-o și în alte cărți. Să nu ne închipuim că toate lucrurile
astea s-au petrecut doar în România și departe gândul meu de a critica ce s-a
întâmplat în România, dar nici de a lăuda. Pur și simplu constat un anume
proces care s-a petrecut într-o manieră sau alta, cu o intensitate mai mare sau
mai mică, cu un rezultat sau altul. Dar acesta s-a petrecut cam în toatre
statele naționale. Să ne înțelegem și să nu fim ipocriți și să credem că statul
național apără minoritățile. Sigur că se poate găsi un punct de echilibru în
ceea ce privește tratamentul aplicat minorităților. Dar e clar că un stat
național nu este în principiu favorabil minorităților. Statul național are ca
obiectiv tocmai acesta, de a cimenta națiunea respectivă, de a-i aduna pe
oameni în jurul unei anumite culturi naționale, inclusiv în jurul unei limbi.
Iar exemplul cel mai bun e foarte democratica Franță. Francezii, pur și simplu,
și-au lichidat minoritățile. Nu prin genocid, nu prin mijloace brutale, dar a
fost o lichidare perfectă pe care nici măcar cei care au practicat genoicidul
nu au reușit s-o ducă până la capăt așa cum au reușit francezii. Până în
preajma revoluției franceze, majoritatea locuitorilor Franței nu vorbeau
franceza. Printr-un caracter foarte centralizat al statului, prin administrație,
școală și armată, Franța s-a francizat.

Lucian Boia a spus că
naționalizarea statelor-națiune în Europa Centrală și de Est a fost un proces
mult mai complicat și adesea mai violent:
În Europa Centrală și de Est lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, date
fiind permeabilitatea acestei zone, migrațiile care au continuat până târziu,
imperiile care și-au împărțit regiunea, cu toată vânzoleala etnică. În momentul
constituirii statelor naționale s-au format niște majorități și frontiere dar
în interiorul acelor frontiere s-au cuprins și minorități naționale și religioase.
A fost imposibil să se traseze frontierele ideale care să mulțumească pe toată
lumea. Rezultatul a fost peste ceea ce s-a realizat în România. România încă
mai are ceva minorități, dar sunt țări ca Polonia care în perioada interbelică
avea un procent mai mare de minoritari decât România. S-a petrecut ceeea ce
știm: exterminarea evreilor, aici însă polonezii n-au avut nicio vină, apoi au
pierdut teritoriile din est și au primit teritorii germane în vest, cele
germane fiind evacuate. În prezent, în Polonia procentul minoritarilor este
mult mai mic decât în România. În Cehia s-a petrecut cam același lucru, în
interbelic cam o treime era populație germană.

Raporturile dintre
români și ceilalți în decursul timpului care au dus la formarea națiunii politice
române au fost comentate de Lucian Boia:
E o zonă de frontieră aici unde românii s-au întâlnit cu foarte multe
etnii, culturi, e o zonă de întrepătrunderi etnice și culturale extraordinară.
Și asta dă bogăția istoriei României, o bogăție de care istorii români s-au cam
ferit. Când au scris istoria românilor ei i-au tratat concesiv pe minoritari.
Dar dacă privești minoritățile în totalitatea lor nu e corect să le privim ca
minorități. Sunt etnii cu trăsături culturale și religioase distincte care au
jucat uneori un rol foarte important. Un caz celebru este Caragiale, el nu are
ncio picătură de sânge românesc. Asta nu înseamnă că el nu e român. Și încă o
dată ajungem la definiția românului, tot la problema națiunii, ce înseamnă să
fii român? Chestiunea este de ordin cultural nu biologic. Cultural, Caragiale
este român, dar biologic nu.

Azi, România este mai
românească din punct de vedere etnic decât era în urmă cu 70 de ani. Dar cei care
au ales să fie români nu au fost mai puțin români decât alții.