Românii din afara României în Marele Război

Deşi a luptat doi ani, în graficul pierderilor de militari din tabăra Antantei România apare cu 6% din totalul morţilor, în timp ce SUA au 1% după o participare la lupte de numai un an.

România Internațional, 13.06.2016, 14:28

România a intrat în primul război mondial în 1916, după doi ani de neutralitate. Cu toate acestea, pierderile de vieţi omeneşti şi pagubele materiale nu au fost mai puţin semnificative. Deşi a luptat doi ani, în graficul pierderilor de militari din tabăra Antantei România apare cu 6% din totalul morţilor, în timp ce SUA au 1% după o participare la lupte de numai un an. În cifre, România a pierdut aproximativ 500.000 de militari şi alte câteva sute de mii de civili din cauza epidemiei de tifos exantematic. La acestea se adaugă pierderea tezaurului naţional, trimis în Rusia în 1916 de unde nu s-a mai întors niciodată.

Dar românii din afara României au luptat patru ani în Marele Război. Cetăţeni ai Austro-Ungariei, ai Rusiei şi ai ţărilor balcanice, românii au fost acolo unde i-a chemat datoria faţă de ţările în care trăiau şi mulţi şi-au dat vieţile. Românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, teritorii din Austro-Ungaria, au fost chiar de la început pe frontul celui mai mare conflict militar din câte existaseră până atunci, sute de mii dintre ei căzând pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Românii din Basarabia, teritoriu românesc aflat în componenţa Rusiei, au luptat împotriva armatelor Puterilor Centrale în armata ţaristă. Iar românii din Albania, Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia au plătit şi ei tributul de sânge pe care l-a cerut zeul războiului între 1914 şi 1918.

Dar nu numai românii s-au aflat în situaţia de a lupta pe mai multe fronturi, iar unii chiar de a lupta împrotiva convingerilor lor. Naţionalităţile din Austro-Ungaria au ales loialitatea faţă de ţara lor şi faţă de împărat şi, dacă la sfârşitul războiului, totul a mers într-un sens diferit decât îşi imaginaseră oamenii a fost din cauză că opiniile se schimbă şi vechile valori se prăbuşesc. Istoricul Ion Bulei spune că în Marele Război nu doar românii au luptat de ambele părţi, ci şi alte naţiuni precum polonezii.

Ion Bulei crede că, dimpotrivă, românii au fost într-o situaţie ceva mai uşoară: ”Noi, românii, aveam un stat, ceea ce slovacii, cehii şi polonezii nu aveau. Eram, alături de sârbi, între acele popoare fericite care aveau un nucleu în jurul căruia să se poată închega un stat mai mare. Aceasta a fost avantajul pe care l-au avut românii. Noi ne găseam între imperii şi la dispoziţia acelor imperii, pe când celelalte popoare se găseau în imperiu, fie că era habsburgic, ţarist sau german. Românii nu au fost singurii într-o situaţie atât de specială, alţii erau într-o situaţie mai complicată chiar. Naţionalismul, care domină secolul al 19-lea, virulent întâlnit la începutul secolului al 20-lea, s-a manifestat în timpul primului război mondial cu toată vigoarea. El se manifestă într-un amalgam de popoare, fiecare dintre ele căutându-şi, potrivit naţionalismului, drumul propriu. Şi românii erau în aceeaşi căutare, în căutarea unui stat mai mare decât acela pe care îl aveam.”

Naţionalismul a fost, cu siguranţă, motivaţia cea mai puternică a încrâncenării din Marele Război. El a trezit sentimente de fraternitate între vorbitorii aceleiaşi limbi, aflaţi însă în tabere opuse. Iar marile procese de conştiinţă ale oamenilor s-au produs atunci când se aflau de-o parte şi de alta a baricadei, striviţi între sentimentul datoriei şi onoarei şi al credinţelor personale. În literatura română Liviu Rebreanu a scris cel mai percutant roman, ”Pădurea spânzuraţilor”, în care îndoielile, revoltele, confuziile, credinţele eroului principal, ofiţerul român în armata austro-ungară Apostol Bologa, se întâlnescu cu ale celorlalţi. Incertitudinile, dorinţa de evadare din nebunia războiului, speranţele într-o lume nouă sunt ale lui şi ale celorlalţi care văd sfârşitul printr-o lentilă apocaliptică.

La finalul războiului, totul arăta diferit. Românii care luptaseră în tabere opuse s-au regăsit în România Mare. În Transilvania, Banat şi Bucovina, gărzile naţionale s-au format din militarii români întorşi de pe front. Ei au fost cei care au apărat localităţile şi au favorizat Adunarea Naţională de la Alba Iulia care a proclamat unirea cu România. Istoricul Liviu Maior, autor al volumului ”Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război, 1914-1918”, a spus că un război, dincolo de învingători şi învinşi, schimbă percepţii şi lasă în urmă lucruri ireparabile:

”Începutul Marelui Război dovedeşte cât de repede şi cât de neprevăzut poate fi un război cu consecinţe dramatice pentru umanitate. A fost un război teribil. Au murit 77.000 dintre românii din afara României pe câmpurile de luptă, alţii au suportat tot felul de boli şi nenorociri pe care le aduce războiul. Am cercetat viaţa satului, a omului simplu, în timpul războiului, reacţiile lui. Totul a pornit de la lagărele de prizonieri. Acolo s-a produs radicalizarea foştilor soldaţi şi ofiţeri, nu numai a celor români. În Ardeal au existat lagăre de soldaţi de italieni şi sârbi, de exemplu la Arad au murit aproape 4000 de sârbi în condiţii îngrozitoare. Prizonierii italieni erau folosiţi la construcţia de drumuri.”

După 1918, noua ordine europeană a încercat să îndrepte, pe principiile naţionalităţilor, ceea ce fusese considerat croit strâmb. Naţiunile şi-au format propriile state, iar oamenii au devenit cetăţeni din nou. Iar românii, indiferent de care parte a baricadei luptaseră între 1914 şi 1918, s-au unit în ceea ce a fost denumit România Mare, proiect în care au crezut şi în care au dorit să-şi regăsească liniştea şi fericirea.