Românii de pe malul drept al Dunării

Frontierele sunt borne convenționale, reale ori imaginare, care delimitează spații culturale, comunități, orașe, țări, continente, mentalități.

Steliu Lambru, 24.10.2022, 17:47

Frontierele
sunt borne convenționale, reale ori imaginare, care delimitează spații
culturale, comunități, orașe, țări, continente, mentalități. Frontierele există
încă și pare că vor exista și în viitor, chiar și în perioada actuală a
globalismului, pentru că oamenii au nevoie de ele. Existența oamenilor de-o
parte și de alta a unei frontiere arată că ea este un reper care, în același
timp, desparte și unește.

Frontiera de sud
a spațiului geocultural românesc este considerat fluviul Dunărea, marea
magistrală paneuropeană de navigație. Se poate spune că România de azi este o
creație a Dunării ca nouă concepție asupra unității continentului din prima
jumătate a secolului al 19-lea. Dar dacă privim înapoi în timp, Dunărea a fost
frontieră tare peste care însă s-a trecut. Imperiul roman a fost prima putere
civilizațională din zona Europei de Sud-Est care a avut Dunărea ca frontieră și
a mers dincolo de ea. Românii au locuit și ei pe ambele maluri ale Dunării și
cele mai mari comunități sunt românii din Banat și românii din valea Timocului
sau românii din Serbia și Bulgaria. Alte comunități mai mici de români au fost
cele din orașele Turtucaia, Silistra și pe linia Dunării de Jos până la
începutul Deltei Dunării.

Cele mai
active comunități românești de pe malul sudic al Dunării au fost cele din
Turtucaia și Silistra. La Turtucaia, aflată la aproximativ 70 de kilometri
sud-est de București, funcționa din anul 1774 o școală în limba română fondată
de un oarecare Rusu Șaru. Iar la Silistra exista înainte de anul 1850 o școală
cu predare în limba română, așa cum menționa învățătorul Petru Mihail în 1847.
Însă zona se caracteriza printr-o compoziție etnică mixtă, în afară de români
fiind prezenți bulgari, turci, romi. După 1913, când Cadrilaterul în care se
aflau și cele două orașe intră în componența României, ponderea românilor
crește. Amintirile celor născuți aproape de Silistra vorbesc despre conviețuiri
nu numai despre diferențe.

În 1997, arheologul Petre Diaconu povestea Centrului
de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre familia sa multietnică:

Mama mea nu era româncă, se
trăgea dintr-un neam de bulgari ṣi de greci. Tatăl meu însă era român. Mama,
prin căsătorie, a devenit o româncă mai abitir decât ceilalṭi români. Mi-aduc
aminte că atunci când se desfăṣura un meci de fotbal, de pildă, între echipa
Bulgariei ṣi echipa României, mama mea suferea mai mult decât tatăl meu atunci
când echipa naṭională a României se afla în dificultate. Însă am învăṭat
bulgară nu atât de la mama mea, cât de la ceilalṭi copii. În casă se vorbea
numai limba română. Mama mea învăṭase foarte bine limba română, de altfel, ṣi
bunicul meu dinspre mamă ṣi bunica mea ṣtiau româneṣte înainte de anul 1913, ei
fiind stăpânii unor turme întinse de oi. Aveau ca ciobani de obicei
transilvăneni care fugeau din Transilvania ca să nu facă armată, traversau Ţara
Românească ṣi ajungeau la sud de Dunăre unde se angajau acolo ca ciobani.

Politica a
schimbat viețile oamenilor. Pe unii i-a făcut să renunțe la ceea ce trăiseră,
însă altora le-a oferit noi oportunități.

Petre Diaconu: În 1913, când au intrat trupele române după pacea de la
Bucureṣti, în Dobrogea de sud, spunea tatăl meu, că această situaṭie nu era
particulară familiei în care a intrat el prin căsătorie. Foarte mulṭi bulgari ṣi
turci vorbeau româneṣte. De altfel, a trebuit să învăṭ nu numai bulgăreṣte, dar
a trebuit să învăṭ ṣi limbă turcească pentru că satul acesta în care m-am
născut eu ṣi unde mă duceam în fiecare vară ṣi la fiecare vacanṭă era populat
în cea mai mare parte de turci. De altfel, doica mea care m-a crescut era
turcoaică. Mi-aduc aminte că ṭinea într-atât de mult la mine încât în anul
1936, eram copil mare de 12 ani, plângea că trebuia să plece cu bărbată-su, cu
copiii și cu rudele ei în Turcia. Ținea la mine ca la proprii ei copii.

Petre Diaconu
a ales să se facă arheolog. Aceasta a contribuit esențial un model de profesor
pe care l-a avut la liceu:

Când am ajuns la liceul din Silistra am fost oarecum captaṭi de pasiunea asta
pentru trecutul istoric, pentru istorie veche, pentru arheologie. Directorul
liceului nostru, Pericle Papahagi, un savant cunoscut în lumea filologilor, a
venit la Silistra. A renunṭat la catedra universitară, a venit la Silistra ca
profesor de filologie ṣi pe urmă ca director numai ṣi numai pentru a fi acolo ca
să-i primească pe coloniṣtii aromâni, macedoromânii care veneau din Macedonia,
el fiind aromân. Ei bine, acest director avea pasiunea adunării lucrurilor
vechi, antichităṭilor.

Micile
comunități românești de pe malul drept al Dunării se uită la fluviu ca la o
frontieră, dar nu ca la una care separă. Este aceeași perspectivă a separării,
dar și a apropierii, așa cum a fost mereu.