România şi preliminariile conferinţei de pace din 1919-1920

La sfârşitul primului război mondial, victoria Antantei formată din Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia şi Japonia la care aderase şi România în 1916 nu însemna că pacea va fi uşor de obţinut.

Steliu Lambru, 23.09.2019, 14:35

La sfârşitul primului război mondial, victoria Antantei formată din Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia şi Japonia la care aderase şi România în 1916 nu însemna că pacea va fi uşor de obţinut. Teoretic, războiul avusese învingători şi învinşi, dar pacea trebuia să aducă un echilibru, să elimine posibilitatea viitoare a unui alt război. Apăruse ideea că un organism internaţional putea gestiona crizele locale care să le împiedice să devină sursă de conflicte globale. Protecţia minorităţilor din noile state trebuia luată în considerare cu şi mai multă seriozitate decât fusese până atunci.

Marele Război avea să fie urmat însă de conflicte regionale care vor prelungi starea de război anterioară pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. De exemplu, răzvoiul româno-maghiar din 1919 a durat aproximativ 6 luni, dar războiul greco-turc izbucnit în 1919 va dura până în 1922. Pacea a fost obţinută cu greu întrucât animozităţile continuau să fie prezente.

România trebuia să lupte pentru ca aspiraţiile ei naţionale să fie recunoscute de puterile Antantei care făceau un joc de echilibru al intereselor proprii, ale aliaţilor şi ale învinşilor. Astfel, diplomaţia română căuta să obţină la masa tratativelor ceea ce se câştigase pe teren cu mari scrificii.

Istoricul Ioan Scurtu a arătat că prim-ministrul României şi unul dintre principalii artizani ai alăturării la alianţa franco-britanică, politicianul liberal Ion I. C. Brătianu, avea greaua misiune de a apăra interesele propriei ţări în faţa Consiliului Suprem format din SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia: ”Când Ion I. C. Brătianu mergea la conferinţa păcii de la Paris el avea în buzunar convenţia politică încheiată cu Antanta pe baza căreia România intrase în război, act care stabilise foarte clar care trebuia să fie graniţele României din teritoriile Austro-Ungariei locuite de români. De asemenea, mergea cu actele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Nu în ultimul rând, mergea cu jertfa de sânge a românilor în lupta pentru victoria aliaţilor Antantei.

Brătianu a dus o luptă foarte energică pentru a impune o egalitate de tratament şi a iniţiat o colaborare între delegaţiile României, Cehoslovaciei, Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi a Greciei pentru o acţiune comună care să fie luată în considerare de aliaţi. Din păcate, unul dintre cei care participau la această coaliţie, Venizelos, a declarat că el nu se considera conducătorul unui stat independent şi suveran ca Grecia, iar ceilalţi aliaţi s-au dat şi ei la o parte. Iar Brătianu a rămas cam singur luptând ca România să fie tratată aşa cum se cuvenea. Este memorabilă confruntarea lui Brătianu cu membrii Consiliului Suprem, inclusiv cu preşedintele american Wilson, şi susţinerea pe care el a făcut-o în favoarea drepturilor României, inclusiv în privinţa minorităţilor.”

Acolo unde strategiile politicienilor români nu avuseseră succes a avut succes prezenţa fermecătoare a unei femei. Era Maria, regina României, cea care împreună cu soţul ei, regele Ferdinand, riscase totul şi era gata să sacrifice totul pentru a câştiga. Regina României a fost acolo unde a fost nevoie de ea şi a participat la scrierea uneia dintre paginile cele mai glorioase ale istoriei României din secolul XX.

Ioan Scurtu: ”Brătianu reuşise să intre în conflict cu toţi membrii Consiliului Suprem care nu acceptau să fie contraţi şi li se dea contraargumente la ceea ce ei decideau. Şi-atunci, Brătianu i-a sugerat regelui Ferdinand ca regina Maria să vină la Paris, iar suverana a venit imediat. În Gara Centrală din Paris, întrebată fiind de ziarişti pentru ce venise – era totuşi o femeie care venea la conferinţa păcii –, ea a răspuns că venise pentru a arăta faţa frumoasă a României. Adică işi arăta propriul chip. A fost primită la Palatul Élysée cu garda de onoare şi cu decoraţii. Preşedintele american Wilson era personalitatea centrală a conferinţei iar regina a făcut demersuri să fie primită pentru a pleda cauza României. Dar preşedintele american i-a transmis că programul lui începea la ora 9 şi din păcate nu o putea primi. Şi-atunci regina i-a trimis o scrisoare în care îi spunea că dacă programul său începea la 9, atunci îl aştepta la ora 7 la Hotel Ritz pentru a avea discuţia promisă. Şi Wilson, împreună cu soţia, a venit într-adevăr la Ritz la ora 8,30.

A avut loc o discuţie în care preşedintele american a pledat pentru pace, pentru Societatea Naţiunilor, pentru înlăturarea războaielor, pentru o lume a fericirii aşa cum şi-o imagina el. Regina Maria aproape că n-a putut vorbi întrucât pasiunea preşedintelui Wilson era atât de mare şi nu putea fi întrerupt. Cum se apropia ora de plecare, regina i s-a adresat: Domnule preşedinte, sper că n-o să aveţi impoliteţea de a nu mă invita mâine la dejun.” La care, Wilson a schimbat priviri cu soţia sa care i-a spus reginei că o aşteptau a doua zi la dejun. De această dată, situaţia s-a schimbat: regina Maria a fost cea care a vorbit, şi a vorbit, şi a vorbit mai ales despre drepturile minorităţilor. Şi a conchis prin a spune că domnul preşedinte Wilson era cel mai îndreptăţit om să vorbească despre drepturile minorităţilor deoarece negrii aveau multe drepturi în SUA.” La care Wilson n-a avut nicio replică.”

Istoria se scrie şi aşa: cu personalităţi mesianice ale unor ţări mici care pot schimba decizii mari. Iar România a avut atunci acest noroc, de a avea câţiva salvatori.