România şi Operaţiunea Barbarossa

Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă şi aliaţii ei atacau Uniunea Sovietică şi astfel se deschidea cel mai mare şi cel mai sângeros front din cel de-al doilea război mondial.

Steliu Lambru, 26.06.2017, 10:53

Pe 22 iunie 1941, Germania
nazistă şi aliaţii ei atacau Uniunea Sovietică şi astfel se deschidea cel mai
mare şi cel mai sângeros front din cel de-al doilea război mondial. Operaţiunea
Barbarossa, numele ei de cod, era menită să lichideze Uniunea Sovietică şi
regimul comunist reprezentat de ea, aşa cum afirma propaganda nazistă. Alături
de Finlanda, Italia, Ungaria, Slovacia şi Spania, România a făcut parte din
tabăra Germaniei şi a luptat pentru a-şi recupera Basarabia şi Bucovina de Nord
anexate cu un an înainte.

Istoricul
Ottmar Traşcă de la Institutul de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca a arătat că
România a fost atât aliat al Germaniei, cât şi bază de atac şi sursă de materii
prime: În
cadrul operaţiunii Barbarossa, numele codificat al atacului plănuit asupra
Uniunii Sovietice, României i-a revenit un rol foarte important. Potrivit
Directivei 21 din 18 decembrie 1940, România şi Finlanda urmau să asigure flancul
sudic şi cel nordic şi să participe la operaţiuni alături de Wehrmacht. Din
acest punct de vedere, România a fost şi o bază de pornire pentru Wehrmacht.
Ştim că din toamna anului 1940 în România erau cantonate trupe germane în
cadrul misiunii militare. România era inclusiv furnizor de materii prime, şi
anume de petrol, foarte important pentru maşina de război germană. Din iunie
1941, România participă alături de Wehrmacht cu cele două armate române, a 3-a
şi a 4-a, care împreună cu armata 11 germană au format grupul de armate
General Antonescu comandat de Ion Antonescu. În primă instanţă, el a urmărit
eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

Cât de
pregătită a fost armata română pentru acel război? Ottmar Traşcă: România este un caz interesant.
Ea n-a avut o alianţă formală, n-a avut un document semnat, în acest sens, cu
Germania. Ulterior, nici nu s-a mai pus problema semnării. Pentru a parafraza o
celebră zicală, armata română era prea mică pentru un război atât de mare.
Există mai multe evaluări ale misiunii militare germane efectuate în perioada
februarie-iunie 1941, evaluări comandate de Marele Stat Major al Armatei
Germane de Uscat. Armata română a fost evaluată,avându-se în vedere atât
materialul uman, cât şi înzestrarea ei. Au fost 3 evaluări iar concluziile erau
unanime: armata română nu era pregătită pentru un război, dotarea era
insuficientă, la fel şi instruirea trupelor. Armata română nu putea desfăşura
operaţiuni de amploare, de sine-stătătoare, ci cel mult câteva divizii selecţionate
puteau desfăşura operaţiuni de apărare, defensive. Din nefericire, operaţiunile
ulterioare desfăşurate de armata română în război au confirmat pe deplin
evaluările misiunii militare germane. Dar comparativ cu ceilalţi aliaţi ai
Germaniei naziste, România stătea bine. Cel mai bine au luptat finlandezii,
trebuie spus acest lucru. Au fost cel mai bine pregătiţi, ştim bine că au
rezistat în războiul sovieto-finlandez, războiul de iarnă, din 1939-1940. Şi
armata română a luptat foarte bine, chiar peste aşteptările unor comandanţi
germani. În cadrul operaţiunii Barbarossa, România avea să angajeze aproximativ
26 de divizii.

Putea
România să evite participarea la acel război? Care ar fi fost consecinţele unei
asemenea decizii? Ottmar Traşcă: Noi,
istoricii, nu putem lucra cu istoria contrafactuală, însă ne putem imagina.
Ştim foarte bine că România a pierdut, în urma aplicării punctului 3 al
Protocolului adiţional secret din 23 august 1939 în care se vedea dezinteresul
Germaniei, Basarabia şi Bucovina de Nord. Evident că motivul principal al
României al intrării în război a fost recuperarea teritoriilor pierdute în
favoarea Uniunii Sovietice. Germania a mizat, încă din momentul elaborării
Directivei 21 din 18 decembrie 1940, pe participarea României la război. De la
început nu s-a luat în calcul că România va sta deoparte, ci dimpotrivă, că
România va participa la război. Antonescu dăduse de înţeles, încă de la prima
întâlnire cu Hitler, că România nu va sta cu arma la picior în cazul unui conflict
sovieto-german, o asemenea alternativă nu era viabilă.

Marea
catastrofă a armatei române de după operaţiunea Barbarossa s-a numit bătălia de
la Stalingrad din 1942-1943. Atunci, armata germană a căzut în încercuire în
urma căderii frontului în sectoarele apărate de armata română. Ottmar Traşcă
spune însă că responsabilitatea este împărţită: Dacă în evaluările din 1941 misiunea militară germană
plecase de la premisa că armata română nu era pregătită, în campania din 1942
armata română a depăşit aşteptările multor comandanţi germani. În 1942 au loc
noi evaluări ale misiunii militare germane care sunt mai optimiste. Plecând de
la experienţa din 1941, evaluările susţineau că armata română poate opera şi
singură în anumite sectoare. În toamna anului 1942, pe măsură ce operaţiunile
de la Stalingrad ale armatei a 6-a germane cereau divizie după divizie ele au
fost luate de pe flancuri care au fost înlocuite cu trupele aliaţilor, cu trupe
române. În mod evident, comandamentul sovietic, foarte bine informat cu privire
la diferenţa existentă între înzestrarea şi instruirea trupelor române şi celor
germane, a speculat abil acest lucru. Nu trebuie blamată numai armata română.
Şi comandamentul german era bine informat cu privire la slăbiciunea armatei
române, sectoarele apărate de armata română, mai ales cel apărat de armata a
3-a, erau expuse atacurilor sovietice. Şi comandamentul german şi cel român
dispuneau de informaţii cu privire la iminenţa unui contraatrac sovietic. Şi
partea germană are o mare parte din vină pentru catastrofa de la Stalingrad.

Operaţiunea
Barbarossa a fost un eşec şi efectul ei a fost ocuparea Europei Centrale şi de
Est de sovietici. A urmat însă un alt eşec, cel al Europei unite, până în 1989.