România și negocierile de pace din 1919

La finele primului război mondial, România se afla în tabăra câștigătoare.

Steliu Lambru, 03.02.2020, 12:13

La finele primului
război mondial, România se afla în tabăra câștigătoare. Până la sfârșitul
anului de grație 1918, teritoriile locuite de români din imperiile rus și austro-ungar
se uniseră cu Regatul României și tratatele de pace urma să confirme noile
granițe. Însă confirmarea internațională a noii Românii nu a decurs atât de
simplu, divergențele și armonizarea intereselor au făcut ca încheierea păcii să
fie anevoioasă. România a avut de înfruntat opoziția aliaților ei care îi
făceau reproșuri însă și ea le răspundea aliaților cu justificări și alte
reproșuri. Astfel, starea de tensiune a ajuns în punctul în care artizanul
intrării României în război, politicianul liberal Ion I. C. Brătianu, a părăsit
negocierile de pace iritat că României nu i se satifăcuseră în totalitate
prevederile Convenției din 1916 care fusese baza intrării sale în război.

L-am invitat pe
istoricul Ioan Scurtu să rezume povestea disputelor dintre România și aliații
săi Franța, Marea Britanie, Italia și SUA din anul 1919 şi să evidenţieze reproșurile
aduse României de către Antantă.

România
a fost nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale ca urmare a
faptului că Rusia a ieșit din război și România rămăsese singură pe frontul din
răsărit. Dar a făcut pacea, cel puțin așa arată documentele, cu acordul
aliaților. Convenția din 1916 avantaja foarte mult România, Ion I. C. Brătianu
a negociat foarte bine. Era vremea în care Franța se găsea în mare dificultate
pe frontul de vest, iar armata rusă nu reușea să obțină victoria în Galiția. Și
atunci s-a socotit că România trebuia neapărat să intervină ca să atragă un
număr cât mai mare de militari germani și austro-ungari asupra sa și să degajeze
în acest fel cele două fronturi. În aceste condiții s-au făcut anumite concesii
pe care, la sfârșitul războiului, Franța mai ales începea să le regrete.

Pe fondul situației
grele în care se afla Franța în 1916, necesitatea intrării României în război
devenea una critică. Ioan Scurtu consideră că în acel moment România a știut
să-și joace cartea și să obțină avantaje importante. Care au fost acele
avantaje?

Ioan Scurtu: În
primul rând a fost chestiunea graniței de nord și de apus pe care Brătianu a
trasat-o cu o meticulozitate extraordinară. A precizat linia pe unde să treacă
granița marcând un anume deal, un anume râu, un anume sat și așa mai departe în
așa fel încât când la conferința păcii a trebuit să se stabilească granița
aceasta să fie deja hotărâtă. Acea granița mergea de fapt pe Tisa până la vărsarea
în Dunăre, ceea ce nemulțumea pe de altă parte și Serbia care, la rândul ei,
afirma că era mult prea aproape de Belgrad, la o bătaie de tun și că trebuia să
i se acorde un spațiu de siguranță, deși România se angaja să nu militarizeze
granița respectivă.

În ianuarie 1919 începea Conferința de Pace de la
Paris și România mergea acolo pentru a obține ce i se promisese. Însă existau
interese și ele trebuia să fie satisfăcute prin compromisuri.

Ioan Scurtu: A fost o deosebire de concepție
între cei patru mari, președintele Statelor Unite, primul ministru al Marii
Britanii, primul ministru al Franței, primul ministru al Italiei și Ion I. C.
Brătianu care considera, pornind și el de la prevederile Convenției de pe 4
august 1916, că statele semnatare vor fi tratate la conferința de pace pe
picior de egalitate. Or, la conferința păcii se instituise un consiliu suprem
care hotărâse ca statele membre să aibă statut de state cu interese nelimitate în
timp ce celelalte state, între care și România, au fost înscrise în rândul
statelor cu interese limitate. Bazându-se și pe faptul că președintele Wilson
milita pentru egalitatea între state, pentru democrație, pentru rezolvarea
democratică a disputelor dintre state, Brătianu insista ca România să fie
tratată pe picior de egalitate cu celelalte state. Numai că replica a venit
chiar de la Wilson care i-a spus în fața conferinței că fiecare stat semnifică
atâta cât reprezintă puterea sa militară.

Intransigența lui
Brătianu a fost însă abandonată chiar de el însuși. Înlocuitorul său, Alexandru
Vaida Voevod, avea să semneze tratatele care recunoșteau România Mare.

Ioan
Scurtu: Nu era posibil ca o
țară mică, cu revendicări teritoriale, care trebuia să obțină unirea prin
confirmarea prin tratate, să pretindă să fie egală cu SUA, Franța, Marea
Britanie și Italia. Chiar el, Brătianu, și-a dat seama de asta și l-a lăsat la
conducerea delegației române pe Alexandru Vaida Voevod, după ce în prealabil
l-a sfătuit să se înscrie în masonerie. Brătianu aflase că foarte multe decizii
se luau noaptea când frații se întruneau. Brătianu nu participa, nefiind membru
al niciunei organizații masonice. Dar Vaida a fost mai maleabil și și-a dat
seama că nu avea încotro. Vaida explica în parlament că era conștient de faptul
că se aruncase într-o groapă și că trăsese și România, dar sentimentul lui era
că în acea groapă se găseau și delegațiile SUA, Marii Britanii, Franței și
Italiei.

România a obținut, în
cele din urmă, recunoașterea unirii Bucovinei cu România prin tratatul cu Austria,
recunoașterea unirii Transilvaniei cu România și recunoașterea unirii cu două
treimi din Banat prin tratatul cu Ungaria. Ceea ce a fost ce își dorise.