România şi Conferinţa de la Helsinki
Conferinţa de la Helsinki era prima conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi îşi propunea să abordeze toate marile probleme cu care se confruntau europenii la începutul anilor ‘70
Steliu Lambru, 22.02.2016, 12:47
Conferinţa de la Helsinki din 1972 a fost prima conferinţă care a avut în vedere raportarea la Europa ca la un întreg, după aproximativ 20 de ani de divizare între Vestul democratic şi Estul comunist. Finlanda a găzduit reuniunea datorită neutralităţii sale, nu era parte nici a NATO şi nici membră a Tratatului de la Varşovia. Conferinţa a avut loc în centrul de conferinţe Dipoli din centrul urban Espoo al capitalei Helsinki şi au participat 35 de ţări europene. Ambiţiile erau mari: conferinţa de la Helsinki era prima conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa şi îşi propunea să abordeze toate marile probleme cu care se confruntau europenii la începutul anilor ‘70: probleme politice, probleme juridice, probleme militare, economice, ştiiţifice, culturale, umanitare. Ca orice conferinţă globală, conferinţa de la Helsinki a fost o negociere între cele două blocuri politice, economice şi militare opuse în care fiecare parte a trebuit să ţină cont de pretenţiile celeilalte.
România a participat şi ea la conferinţa de la Helsinki şi, mai mult decât atât, a avut un rol activ. Diplomatul Valentin Lipatti a fost membru al delegaţiei României şi într-un interviu din 1995 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a povestit cum s-a făcut România remarcată. ”Din consultările bilaterale pe care le-am avut în perioada premergătoare consultărilor de la Dipoli rezulta că oamenii cam bâjbâiau în ceea ce priveşte procedurile de lucru ale viitoarei conferinţe. Şi atunci, noi am gândit poate mai mult şi mai bine repede şi mai anticipativ. Ne-am gândit să ne pregătim cu un regulament cu nişte propuneri de procedură. Şi când am sosit la Dipoli la sfârşit de noiembrie, cu câteva zile înainte de deschiderea consultărilor, noi aveam deja în valiza noastră diplomatică un regulament de procedură. Acest regulament de procedură prevedea un principiu de la care nu ne-am mai abătut niciodată timp de 20 de ani în timpul negocierilor europene şi reuniunilor care au urmat: perfecta egalitate în drepturi a statelor participante, să nu existe nici o discriminare, să nu existe state mari şi state mici, state cu drepturi multe şi state cu drepturi mai puţine, adică cam cum se întâmplă la Consiliul de Securitate al ONU în care sunt membrii permanenţi cu drept de veto şi membrii nepermanenţi care aplaudă sau nu aplaudă, dar care nu sunt mai totdeauna luaţi în seamă. Cum se poate reflecta în reguli de procedură acest principiul al egalităţii suverane? Prin consens. Consensul permite fiecărui stat participant să-şi apere în mod legitim drepturile şi interesele.”
Vestul şi Estul european se întâlneau la masa tratativelor după două decenii de la sfârşitul războiului pentru a găsi o bază comună de cooperare. Cu toate că interesele se judecau după principiul apartenenţei la blocurile politico-militare, fiecare ţară avea în realitate propriile interese în promovarea principiilor, subiectelor de discutat şi procedurilor. Valentin Lipatti: ”Occidentalii au blocat multe vreme principiul inviolabilităţii frontierelor, care le stătea la inimă sovieticilor, iar sovieticii blocau la rândul lor principiile legate de drepturile omului şi de aşa-zisa dimensiune umană a procesului CSCE. Şi atunci blocajul acesta reciproc a dus până la sfârşit la o înţelegere, la un compromis care a permis deblocarea. Şi noi am blocat de repetate ori consensul ori de câte ori eram lezaţi şi blocam de multe ori şi metodologic ca să zic aşa. De pildă, dacă vroiam să obţin de la delegaţia sovietică o concesie pe problema A, îi blocam problema C, care îl interesa pe el. Şi ne găseam o soluţie ca să ne deblocăm reciproc.”
Iniţiativele româneşti pentru desfăşurarea conferinţei au fost bine primite şi unele propuneri au avut succes. Valentin Lipatti: ”Nu au existat comitete restrânse pentru că ele contraveneau consensului şi egalităţii în drepturi. De obicei, când se redactează un text într-o conferinţă internaţională obişnuită, se formează un comitet de lucru ales pe sprânceană. Şi comitetul ăla restrâns face o treabă care poate să fie foarte bună sau prezintă plenului care o adoptă. E ca atunci când mâncarea este gătită şi nu îţi rămâne decât să o mănânci. Mai poţi să pui sare sau să bei un pahar de vin, dar practic mâncarea este deja pregătită. De aceea noi am iniţiat toate comitetele, toate organizaţiile de lucru, absolut pe toate, de la cele mai importante la cele mai aparent nesemnificative, care trebuie să fie deschise tuturor. Cele câteva norme democratice care au insuflat şi au imprimat Conferinţei de la Helsinki un caracter cu totul inedit, cu totul nou, s-au datorat României. La Dipoli, noi am fost cei care am prezentat primul document de lucru al consultărilor multilaterale pregătitoare, regulile de procedură care cuprindeau aceste prevederi şi multe altele. Nimeni nu a mai prezentat un contra document pentru că au fost luaţi prin surprindere. Am reuşit să obţinem succes pentru marea majoritate a propunerilor româneşti, practic regulile de procedură sunt regulile României, cu mici amendamente şi edulcorări, dar care nu sunt esenţiale.”
Actul final al Conferinţei de la Helsinki s-a semnat în 1975 şi a fost denumit ”Măsuri care să facă efectivă nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa”. România a căutat să promoveze principiile dezarmării şi recunoaşterea existenţei statelor în curs de dezvoltare, principii urmărite de un stat comunist. În Occident, Actul Final de la Helsinki a servit drept fundament formării Organizaţiei pentru Cooperare şi Securitate în Europa (OSCE) în 1990.
