România în Marele Război
Primul război mondial a fost denumit şi Marele Război pentru că lumea nu mai văzuse până atunci grozăvii atât de mari. România a intrat în conflict cu mare entuziasm, aşa cum au intrat toate naţiunile, care avea să se transforme într-o prăbuşire.
Steliu Lambru, 15.09.2014, 11:48
Primul război mondial a fost denumit şi ”Marele Război” pentru că lumea nu mai văzuse până atunci grozăvii atât de mari. România a intrat în conflict cu mare entuziasm, aşa cum au intrat toate naţiunile, care avea să se transforme, în scurt timp, într-o prăbuşire. După doi ani de neutralitate, în august 1916 armata română intra în război în tabăra Antantei şi intra în Transilvania, provincie a Austro-Ungariei locuită majoritar de români. După 4 luni de lupte, în decembrie 1916, Bucureştiul era ocupat, iar instituţiile statului s-au refugiat în Moldova. În final, în 1918 România s-a aflat în tabăra învingătorilor şi a trecut de la agonie la extaz.
Mărturiile din arhiva Radiodifuziunii Române ne arată o Românie în război în care oamenii au încercat tot ce le-a stat în puteri ca lumea din jur să fie mai bună. Generalul Titus Gârbea, intervievat în 2001, îşi amintea de atmosfera exuberantă care domina societatea românească în preajma războiului. “În casa noastră, tata era urmaş de-al lui Tudor Vladimirescu, de la Gorj. Mama mea era din Făgăraş, fată de preot care a făcut ceva studii prin Viena şi apoi a trecut în Italia. Nu se gândea decât la Italia lui, şi i-a pus pe copii să înveţe italieneşte. Şi biata mama mea, evident, vorbea italieneşte, şi ne-a învăţat şi pe noi. Atmosfera în casă era de mare patriotism. Îmi aduc aminte cum ne punea la icoane, şi acolo la icoane erau martirii neamului: Horia, Cloşca şi Crişan, şi în cap cu Mihai Viteazul. Şi cântam şi ne rugam la Dumnezeu pentru pomenirea lor. În partea astalaltă era regele. Eram foarte regalişti, foarte monarhişti! Era Carol cel Mare! Şi atunci se cânta Trăiască Regele. Intelectualii contribuiau la acest spirit.”
Generalul Constantin Durican a luptat în primul război mondial ca sanitar pe o autobrancardă. ”În 1916, am primit un ordin de chemare la spitalul din localul liceului Petru Rareş. Am fost dat la o secţie de autobrancardă, aveam atunci o companie de autobrancarde împărţită în două: o secţie la generalul Prezan şi o secţie la generalul Averescu. Autobrancarda este o maşină de transport a răniţilor de pe câmpul de luptă, de la primele posturi de ajutoare, la spitalele interioare. Era o maşină cu motor cu un şofer, gradat, iar eu eram brancardier. Veneam cu maşinile respective, umpleam paturile respective de la spitalul din Piatra Neamţ. Erau mai multe spitale, toate şcolile fuseseră făcute spitale.”
Politicianul Constantin Moiceanu a fost înscris în Partidul Social Democrat, partid anticomunist condus de Constantin Titel-Petrescu. În 2000, el îşi aducea aminte de realităţile frontului din apropierea localităţii natale şi relaţiile civililor cu ruşii, aliaţi ai românilor. ”Frontul era aproape, nimănui nu-i mai ardea să petreacă de sărbători. Fraţii mei veneau noaptea, şi nu numai ei, toţi care erau originari d-acolo, veneau noaptea, când era linişte şi acalmie pe front, veneau în comună acolo şi ne povesteau cine-a murit, cum a fost luptele. Noi aveam avantajul că cunoşteam terenul. În al doilea rând, vedeam trupele române şi la un moment dat au venit trupele ruseşti. Li se dusese vestea ruşilor că sunt beţivi, se-mbată şi fac scandal. Şi atunci, părinţii mei, care erau oameni înstăriţi, aveau beci, butoaie de vin, butoaie de ţuică. Părinţii mei aveau o casă şi cam un hectar şi ceva de curte cu grădină. Şi mi-amintesc că într-o zi se anunţase că vin ruşii. Părinţii mei împreună cu alţi oameni au scos butoaiele de vin în curte şi le-a dat cep. L-au vărsat pentru că nu aveau unde să le ascundă, că aveau informaţii că ruşii fac urât la beţie.”
Gavril Vatamaniuc a fost singurul supravieţuitor al grupului de rezistenţă anticomunist din Bucovina. În 1993, îşi aducea aminte de un coleg deţinut din închisoarea de la Gherla, francez, care luptase ca voluntar alături de români şi care rămăsese în România după încheierea războiului. ”Nu pot să-l uit pentru că acest om în etate de peste 70 de ani mi-a povestit că în 1916 a venit ca tânăr ofiţer francez voluntar să lupte alături de eroica armată română împotriva Germaniei. A luptat pe frontul Moldovei, a fost rănit, a fost dus în spital la Iaşi şi a fost îngrijit cu deosebită afecţiune de o fată foarte frumuşică, o moldoveancă care se numea Maricica. Noi râdeam pentru că pronunţa numele ”Marişica”, vorbea o moldovenească perfectă de ziceai că e născut la Bacău din tată în fiu. După ce s-a îndrăgostit de Maricica lui, el s-a făcut bine, s-a hotărât să se căsătorească cu ea. Şi-a vândut absolut tot ce a avut personal în Franţa, proprietatea lui şi ce mai avea el, şi a venit în România cu banii respectivi. A devenit un mic fermier, cu priceperea lui şi cu posibilităţile lui s-a descurcat binişor. A venit comunismul şi a socotit că acest fermier trebuie distrus.”
La 100 de ani distanţă de la Marele Război, Europa are o memorie încă vie a conflictului care a marcat începutul unei alte perioade istorice. Ea a fost marcată, ca toate alte perioade istorice, de tragedii, de fapte de vitejie şi de laşitate, de speranţe împlinite sau deşarte.
