Revoluția română și refondarea democrației

Revoluția din decembrie 1989 va rămâne cel mai important eveniment al istoriei României din a doua jumătate a secolului XX.

Warning: Trying to access array offset on null in /home/web/rri.ro/public/wp-content/themes/rri/template-parts/content.php on line 98
Steliu Lambru, 20.12.2021, 16:30

Revoluția din decembrie 1989 va rămâne cel mai important
eveniment al istoriei României din a doua jumătate a secolului XX. Atât de mari
au fost transformările produse de energiile descătușate atunci încât nimic n-a
mai fost ca înainte. Și nici nu avea cum să fie altfel deoarece în întreaga
Europă Centrală și de Est evenimentele au decurs la fel, în grade diferite de
violență și de tranziție de la tirania comunistă la democrație.

Regimul
comunist s-a instalat în Europa Centrală și de Est, deci și în România, într-un
răstimp extrem de scurt, de aproximativ 3 ani. Până în 1948, Albania, Bulgaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria erau sub controlul unor
guverne ale partidelor comuniste, toate fiind impuse de prezența armatei
sovietice în ofensivă împotriva nazismului. Istoricii au afirmat că al doilea
război mondial a fost o șansă nesperată pentru regimul sovietic de a se
revigora după ce, începând cu anul 1918, dusese politici economico-sociale
catastrofale. Dacă nu ar fi existat cel de-al doilea război mondial, cel mai
probabil, după moartea lui Stalin din 1953 Uniunea Sovietică ar fi mers în
direcția unor reforme. Dar cum judecarea trecutului nu se face cu ce-ar fi
fost dacă…, putem aprecia trecutul care a fost. Adică instalarea unui regim
extrem de dur care a lichidat drepturile și libertățile fundamentale ale omului
între 1945/48 și 1989. Însă trebuie spus că tirania comunistă a avut o predecesoare,
dictatura fascistă din timpul războiului. Din nefericire pentru o jumătate din
Europă, sfârșitul războiului nu a însemnat sfârșitul regimurilor brutale ci
continuarea lor.

În
România, regimul lui Nicolae Ceaușescu adusese la exasperare cele 22 de milioane
de români. Crizei de sistem a regimului i se adăugase ambiția irațională a lui
Ceaușescu de a plăti datoria externă a României. Aceasta dusese la o împovărare
și mai mare a populației, la o degradare și mai mare a condițiilor de viață.
Evenimentele din a doua jumătate a lunii decembrie 1989 sunt bine cunoscute. Pe
16 decembrie 1989 la Timișoara, locuitorii orașului au ieșit în stradă pentru a
protesta împotriva evacuării pastorului Laszlo Tokes. Protestele s-au
amplificat, iar forțele de repesiune au răspuns prin deschiderea focului
ucigând câteva sute de demonstranți. Pe 21 decembrie, la București, în urma
unui miting organizat de Nicolae Ceaușescu, participanții încep să-l huiduie și
mulțimea se împrăștie. Seara, demonstranții rămași pe străzi organizează
baricade iar forțele de represiune intervin ca la Timișoara și împușcă oameni.
Pe 22 decembrie, un miting uriaș de protest organizat de marile platforme
industriale duce la fuga lui Nicolae Ceaușescu cu elicopterul de pe clădirea
Comitetului Central al PCR. Capturat, Ceaușescu și soția sa sunt judecați în
regim de urgență și împușcați pe 25 decembrie 1989. Aproximativ 1200 de români
au plătit cu viața refondarea democrației române.

Petru
Creția a fost filosof, eseist, traducător și editor al lui Platon în limba
română. Marcat de evenimente, el a scris un manifest în ziua de 21 decembrie
1989, în preziua căderii lui Ceaușescu, difuzat la Radio Europa liberă.
Manifestul lui Petru Creția este ilustrativ pentru tragediile secolului XX,
pentru nivelul cel mai de jos pe care subumanul l-a atins mai ales în comunism.
Cuvintele lui Creția, astăzi poate prea emoționale, surprind o tragedie ale cărei
efecte se estompează odată cu trecerea timpului. Dar ele nu vor dispărea
niciodată din memoria documentelor deoarece este imposibil să se șteargă din
istorie o asemenea grozăvie. Vocea lui Creția provine din arhiva Centrului de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română și spusele sale sunt relevante pentru
soarta trăită de câteva generații de români, dar și un avertisment pentru
viitor.

Este sfârșit de veac
în România și, odată cu el, sfârșitul inevitabil al unei vitrege vremi românești.
A purtat nume atît de mincinoase încât este de ajuns să le întorci pe dos ca să
rostești adevărul. S-au sfârșit în chinul și în sângele acestui sfârșit de veac
demonicele regnuri care au zdruncinat nu numai planeta, ci și definiția
umanului. Marea criză a speciei umane, care și-a găsit expresia în hitlerism,
stalinism și maoism, stă acum să treacă, oricât s-ar strădui crâncena lor
moștenire să mai rămână în tot mai puține locuri ale lumii. Și oricât de mulți
ar mai fi imitatorii și epigonii asiatici, africani, sud-americani chiar
europeni ai marilor modele blestemate. Ei toți seamănă între ei, spun și fac
aceleași lucruri, toți sunt caricaturi fără haz, mizerabile marionete ale
destinului națiunilor. Iar acum, în locurile unde se hotărăște soarta planetei,
și ceasul lor a sunat. Acești autocrați de mâna a zecea, acești pontifi ai unor
false religii, au devenit anacronici. O să-i ținem minte numai în numele morților,
al torturaților și al înfometaților care au pătimit sub sceptrul lor de
tinichea și în slava lor găunoasă.

În 1989
s-a încheiat un secol greu, cel mai greu din istorie tocmai pentru că și-a
propus să fie cel mai bun. Răul cu siguranță că nu va dispărea. Dar asemenea
unui vaccin, care nu vindecă, lecția trecutului măcar poate proteja într-o bună
măsură de o nouă molimă ideologică.