Represiunea comunistă – torţionarul

Readucerea în atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic.

Steliu Lambru, 13.05.2019, 14:09

În ultima perioadă, în România presa a repus în
circulaţie un cuvânt cu o rezonanţă înfricoşătoare: torţionar. Readucerea în
atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor
supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi
îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic. Însă deşi
cuvântul are un înţeles precis, el a ajuns să fie deturnat din cauza uzului său
impropriu, şi anume din cauza folosirii sale pentru toţi cei care au lucrat în
închisori şi în justiţia comunistă.

Torţionarul
însă a fost, în egală măsură, victimă şi călău. Unii dintre acei oameni
nevinovaţi care ajunseseră în închisorile comuniste voiau să scape. Şi fie din
cauza slăbiciunilor fizice, fie sau din cauza caracterului detestabil, au ales
să scape pe spinarea colegilor de suferinţă. Au ales să intre în ceea ce a fost
denumit experimentul Piteşti, o formă de reeducare inspirată de teoria şi practica
sovietică. Unui om, prin tortură continuă, i se schimba personalitatea, i se
ştergeau valorile, principiile şi educaţia şi se inoculau altele, comuniste.
Începută în anul 1949, la închisoarea de la Piteşti, reeducarea trebuia să fie
un experiment ale cărei cercetări urma a fi extinse la nivel societal. Aceia
care au ales acel mod de a-şi trata semenii au fost torţionarii, iar cel mai
cunoscut portret a fost cel al lui Eugen Ţurcanu.

În
arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune există
interviuri cu supravieţuitorii reeducării de la Piteşti. Deţinutul politic Sorin
Bottez, intervievat în anul 2001, avea încă dificultăţi să vorbească despre
experimentul Piteşti care avusese loc în urmă cu o jumătate de secol. Este un subiect deosebit de
trist şi deosebit de penibil. În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte
puţinii supravieţuitori care nu au căzut în timpul reeducării şi care nu a
făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare
a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi. Cu excepţia celor care au
făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur
şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i
văd puşi la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Dar trebuie
făcută o deosebire netă între cei care au căzut în timpul reeducării, adică
au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului,
pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Şi alta sunt
cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut pentru că li s-a promis
marea cu sarea. Deci aceştia sunt marii ticăloşi, marii nemernici! Şi o bună
parte dintre ei şi-au primit justa răsplată prin faptul că au fost judecaţi tot
de comunişti şi executaţi. Din păcate numai unii dintre ei

Ne închipuim adesea că răul are o
figură anume. Că ar trebui să arate într-un fel înfricoşător, care să-l arate
tuturor drept ce este. Însă nu este aşa, el arată ca oricare om. Aristide Lefa
l-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu şi în 2000 povestea ultima imagine a lui pe care şi-o
mai amintea. Ţurcanu era un
fel de director, îi era frică şi directorului închisorii de el, el umbla prin
închisoare, avea cheile, bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne. Lui
Dumitrescu, directorul, îi era frică de el, la un moment dat trebuia să colaboreze,
că îi era teamă. Ţurcanu se plimba prin închisoare, punea la punct toate
amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul atunci când a
început reeducarea propriu-zisă. În seara când am plecat, eram vreo 50 de trimişi
pentru sanatoriu din care numai 18 au ajuns acolo, stăteam cu bagajele să
plecăm la gară, că am mers pe jos până la gară. Stând acolo noi, la un moment
dat apare Ţurcanu care venea de la director, parcă îl văd şi acum, era roşu la
faţă, puţin congestionat, aşa, din cauza emoţiei sau din cauza furiei, nu am
putut să îmi dau seama. În orice caz, am reţinut faţa lui congestionată. A
trecut, s-a uitat, aşa, în grupul care eram noi acolo şi probabil că în mintea
lui îşi spunea ah, mi-au scăpat! Şi a plecat. A fost ultima dată când l-am
văzut pe Ţurcanu.

Ion Fuică, în 2000, îşi amintea cum a
asistat la scene înfricoşătoare de bătaie pe care o încasau deţinuţii puse în
scenă de Ţurcanu. Au venit
bătăuşii-bătăuşilor care băteau în neştire. Te luau sus, la camera 4 spital,
unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne că se
simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările,
erau teancuri de hârtii, plaivaz, tot ce trebuia. Şi te puneau să scrii. A doua
sau a treia zi venea Ţurcanu şi îţi zicea: Păi ce, mă, asta este demascare? Ce
crezi, mă, că eşti la anchetă? La un moment dat, de la demascările scrise se trecea
la demascările în gura mare: Mă, asta este demascare? Tu nu i-ai făcut lu’
mă-ta aşa şi pe dincolo? Cum, nu recunoşti? Şi dă-i, omoară-l. Pe altul l-a
pus, l-am văzut cu ochii mei, săracul de el, să îşi bea urina. Asta se ştie
însă vreau să confirm că am văzut şi eu, nu sunt poveşti.

Dacă nu ar exista mărturii şi surse scrise, cei
mai mulţi oameni ar crede că torţionarul este un personaj din romanele horror.
Din păcate, ororile reale din trecut întrec cu mult ficţiunea literară şi cea
cinematografică.