Prima pagină » Panoramice » Pro Memoria » Regele Carol al II-lea și criza anului 1940

Regele Carol al II-lea și criza anului 1940

Steliu Lambru, 11.09.2023, 10:15

În decursul a două decenii, între 1920
și 1940, România s-a confruntat cu agresivitatea revizionistă crescândă a celor
două mari puteri din apropierea sa, Germania nazistă și Uniunea Sovietică, și a
unor vecini precum Ungaria și Bulgaria. În luna iunie 1940, după ocuparea
Franței de Germania nazistă, Uniunea Sovietică dădea două ultimatumuri
guvernului României prin care cerea cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Pe 30 august 1940, prin tratatul de la Viena, Germania și Italia impuneau
Românei cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei. Iar pe 7 septembrie 1940, prin
tratatul de la Craiova, aceleași Germania și Italia impuneau României cedarea
Cadrilaterului sau Dobrogei de Sud Bulgariei. Acea criză a adus la putere un
guvern format din Garda de Fier și generalul Ion Antonescu, iar principalul
responsabil a fost considerat regele Carol al II-lea care și-a pierdut tronul.

Suveranul
avea o personalitate extrem de puternică. Inteligent și manipulator, Carol al
II-lea instaurase în 1938 un regim de autoritate personală suprimând partidele
politice și presa liberă. A fost un tată abuzator pentru fiul său, viitorul
suveran Mihai I, pe care l-a detronat în 1930 acesta din urmă fiind minor. De
numele său și al camarilei sale, posteritatea a legat scandaluri de corupție.
În orgoliul său nemăsurat, chiar și după profunda criză a anului 1940, a refuzat
să abdice, părăsind pur și simplu tronul și coroana.

Cu toate
acestea, de numele lui Carol al II-lea și de domnia lui de 10 ani, între 1930
și 1940, se leagă cea mai prosperă perioadă a Românei. Capitala București a
fost sistematizată, a început construirea lacurilor de pe râul Colentina din
nordul orașului, iar cultura a primit o susținere substanțială. Nu toți
contemporanii sunt de acord că regele a fost o figură nefastă a istoriei
contemporane a României.

Gheorghe Barbul a fost secretar personal
al mareșalului Ion Antonescu. În 1984, el a fost intervievat de cunoscutul
istoric Vlad Georgescu la Radio Europa liberă, interviu intrat în patrimoniul Centrului
de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1993. Barbul spunea că în ciuda
animozităților dintre Carol al II-lea și Antonescu, acesta din urmă gândea
politic în termeni de stabilitate și suprapunea monarhia persoanei regelui. Monarhia, credea Antonescu, era
indispensabilă pentru o ţară ca România, o ţară tânără. Numai monarhia putea să
garanteze continuitatea statului într-o lume de demagogi, unde, după propria
lui formulă, proprietarii de voturi înlocuiseră proprietarii de pămînt. Făcea
aluzie la diferenţa care existase între România de dinainte de 1914 şi România
de după 1920. Şi considera că dată fiind necesitatea de a avea o monarhie, nu
trebuia dat în regele Carol, nu trebuia aruncat cu noroi asupra regelui Carol,
oricare ar fi fost păcatele lui. Pentru că o instabilitate pe tronul României
era un pericol. Deja tatăl detronase fiul şi se urcase pe tron, dacă după ceea
ce dorea să facă o anumită parte din opoziţie, în speţă Partidul Național
Țărănesc şi Garda de Fier, și anume detronarea Carol de către Mihai iar Mihai
s-ar fi urcat din nou pe tron, asta era un element de instabilitate.

Pentru juristul și deținutul politic
Radu Boroș, regele Carol al II-lea a fost, așa cum susținea într-un interviu
din 1995, unul dintre importanții suverani ai României care a sprijinit și
impulsionat dezvoltarea aviației, un domeniu în expansiune în anii 1930. Pentru mine, ca român, regele
Carol este un mare rege. Şi dacă românii l-ar fi înţeles am fi făcut progrese
mult mai mari decât am făcut. Tot ce s-a făcut de la terminarea primului război
mondial până la cel de-al doilea război mondial, tot ce s-a realizat în ţară,
în industrie, în administraţie, şi așa mai departe a fost voit de el, patronat
de el, impus de el. El, când a venit, a găsit că în România, din punctul de
vedere al aviaţiei, nu aveam nimic! Noi, în timpul primului război, am avut puţini
aviatori şi baloane captive. Noi ne ocupam mai mult de baloane captive decât de
aviaţie de vânătoare ori de bombardament. Noi în primul război mondial n-am
fost ce am fost în al doilea război mondial. Atunci el a decis ca să dea o
dezvoltare aviaţiei și a dat o mare dezvoltare aviaţiei militare. În cadrul aviaţiei
militare el a impus să se creeze I.A.R. Braşov, unde noi am făcut şi un avion
de vânătoare, I.A.R. 14, care la momentul său, în anii ’37-’38, era unul din
bunele avioane de vânătoare. Dar, în afară de aviaţia militară, el şi-a dat
seama că noi trebuie să avem şi aviaţie civilă. A văzut departe şi şi-a dat
seama că aviaţia o să devină un mijloc de transport important. Şi atunci, el a
hotărât să se creeze o societate românească de transporturi aeriene. Până la
crearea acestei societăţi româneşti, România a participat cu Franţa, la
Societatea franco-română.