Refugiaţi armeni în România
După estimările istoricilor, aproximativ 20.000 de refugiaţi armeni, din care aproximativ un sfert erau orfani, au găsit adăpost în România şi au beneficiat de sprijinul comunităţii armene de aici.
Steliu Lambru, 18.05.2015, 13:33
Secolul 20 a avut o particularitate şocantă fiind secolul genocidelor. Primul genocid dintr-o mult prea mare serie a fost cel împotriva armenilor din Imperiul otoman, persecuţie în urma căreia au fost ucişi 1,5 milioane de armeni, aproximativ o jumătate din această naţiune. Motivul oficial al guvernanţilor otomani a fost acela că armenii au fraternizat cu armata rusă. În realitate însă, motivele au fost politice, naţionalismul şi ideologia panturanismului, economice – armenii şi grecii deţineau comerţul şi băncile în statul otoman –, şi religioase, liderii religioşi musulmani declarând jihad împotriva necredincioşilor. Totul a început prin ridicarea bărbaţilor armeni, duşi la construcţii de drumuri şi căi ferate, unde au fost ucişi prin înfometare şi bătaie. Pe 24 aprilie 1915, Talaat Paşa, mare vizir şi ministrul comunicaţiilor, a dat circulare prin care familii întregi de armeni să fie deportate.
Cei mai norocoşi dintre acei nenorociţi au reuşit să se salveze. Unii s-au refugiat şi în România, aşa cum ne-a relatat istoricul Eduard Antonian. Interlocutorul nostru ne-a povestit însă că istoria refugiaţilor armeni în România a început la sfârşitul secolului al 19-lea, în urma genocidului din 1895-1896. La ordinele sultanului Abdul Hamid al II-lea, supranumit sultanul roşu, au fost masacraţi în jur de 350.000 de armeni. Atunci, o bună parte din comunitatea armeană din Imperiul otoman s-a refugiat şi în România. Şi astăzi, cam 10% din comunitatea armeană din România este formată din urmaşii celor veniţi în urma primului genocid. Primii refugiaţi încă mai aveau o situaţie financiară destul de bună şi au putut să părăsească Imperiul otoman cu ceva bani. Şi-au deschis aici prăvălii şi au păstrat legătura cu comunitatea veche din România, şi şi-au continuat viaţa şi s-au integrat perfect în societatea românească.
L-am întrebat pe Eduard Antonian cum au reuşit să scape cei ajunşi în România? Nefericiţii care au scăpat au fost ajutaţi, o parte din ei chiar de populaţia civilă turcă şi arabă. O altă parte pur şi simplu a avut noroc. Mulţi au reuşit să mituiască autorităţile otomane, mulţi au avut noroc prin misionariatele străine pentru că americanii s-au implicat foarte mult, SUA fiind o ţară neutră. Aveau o ambasadă bine pusă la punct, ambasadorul Henry Morgenthau, care şi-a scris memoriile mai târziu în care a denunţat crimele împotriva armenilor, s-a implicat activ în ajutorarea armenilor. Au fost misionari danezi, misionari protestanţi germani care i-au ajutat pe cei care au scăpat.
După estimările istoricilor, aproximativ 20.000 de refugiaţi armeni, din care aproximativ un sfert erau orfani, au găsit adăpost în România şi au beneficiat de sprijinul comunităţii armene de aici. Ei au venit în valuri succesive, cei mai mulţi după încheierea războiului. Eduard Antonian a refăcut ruta celor care acum 100 de ani îşi căutau un loc în lumea răvăşită de distrugere şi moarte. Din Istanbul, aşa cum a fost şi străbunicul meu cu copiii lui, s-au urcat pe un vapor francez şi au ajuns în Constanţa. Pe acel vapor se aflau şi câteva mii de orfani ai genocidului. În România se afla o comunitate armeană bine structurată şi bine dotată financiar. Existau somităţi la vremea aceea cum ar fi Krikor Zambaccian, Grigore Trancu-Iaşi, fraţii Manisarian, cei mai mari angrosişiti de cereale din sud-estul Europei. Trebuie să spun că Uniunea Armenilor s-a fondat în 1919 tocmai cu scopul de a-i ajuta pe refugiaţi, primul preşedinte fiind Grigore Trancu-Iaşi. La sosirea refugiaţilor în portul Constanţa, toată lumea s-a îngrozit. Ziarul Adevărul din 1915 avea corespondenţi de presă la Istanbul şi ei au putut să relateze despre genocid. Astfel, opinia publică românească ştia de cele întâmplate cu armenii din Imperiul otoman. Armenad Manisarian, al doilea preşedinte al Uniunii Armenilor, s-a dus la Brătianu, primul ministru al României, şi l-a întrebat ce se poate face cu refugiaţii armeni. Brătianu l-a întrebat dacă el garantează pentru refugiaţi din toate punctele de vedere? Şi Manisarian a spus da. S-a dat undă verde şi toţi refugiaţii s-au stabilit aici, cetăţenia le-a fost dată mai târziu. Refugiaţii au venit aici cu paşaport Nansen care le era dat apatrizilor şi era valabil doar o singură călătorie. La sosirea orfanilor, comunitatea armeană s-a mobilizat şi a cumpărat mai multe hectare la Strunga, lângă Iaşi. Acolo s-a construit un orfelinat cu profesori şi institutori, unde au crescut acei orfani. Au învăţat meserii şi şi-au făcut un rost în viaţă, mulţi au fost adoptaţi de alte familii de armeni din România. Mulţi şi-au deschis prăvălii, cum a fost străbunicul meu care şi-a deschis un atelier de cizmărie în Bucureşti.
Cu trecerea timpului, traumele războiului s-au mai estompat, însă nu au fost uitate niciodată. Eduard Antonian a spus că refugiaţii armeni din România au continuat să trăiască între amintiri şocante şi speranţă. Armenii refugiaţi din Imperiul otoman niciodată nu s-au considerat altceva decât cetăţeni otomani, ei au fost buni cetăţeni, şi-au plătit impozitele, au fost înrolaţi în armată, vorbeau turceşte. Cei din comunitate povesteau că părinţii lor, scăpaţi din genocid, când aveau secrete faţă de copiii lor, vorbeau pe turceşte. Şi astăzi mai sunt câţiva bătrâni în comunitate care vorbesc turceşte. Din păcate, în 1945, o parte s-au lăsat înşelaţi de prpopaganda sovietică şi s-au repatriat în Armenia. Li s-a spus că acum avem ţara noastră. În 1991, când Armenia s-a declarat independentă, unii dintre copiii acelora care plecaseră în Armenia sovietică s-au reîntors în România.
Refugiaţii armeni din România au scăpat pentru a spune poveştile neştiute ale celor care au murit în deşertul anatolian în 1915. Dar şi pentru a transforma inumanul în uman.