Refacerea culturii protestului în România

Alături de votul universal, protestul este forma maximă de manifestare liberă a opiniilor în societatea modernă. Rădăcinile protestului se află în timpul revoluţiei franceze de la finele secolului al 18-lea şi în tot secoulul următor

Steliu Lambru, 30.09.2019, 14:44

Alături de votul universal, protestul este forma maximă
de manifestare liberă a opiniilor în societatea modernă. Rădăcinile protestului
se află în timpul revoluţiei franceze de la finele secolului al 18-lea şi în
tot secoulul următor. Protestul a fost întotdeauna indicatorul după care se
măsoară gradul de libertate al unei societăţi moderne şi diversitatea ei.
Tiranii secolului 20 au manifestat o aversiune patologică faţă de proteste,
faţă de contestarea autorităţii lor. Această aversiune au moştenit-o şi liderii
iliberali şi cei populişti ai perioadei actuale, care însă din fericire nu au
putut să şi-o îndrepte către lichidarea pur şi simplu protestului, aşa cum au
făcut-o comunismul şi fascismul.

În
România interbelică, protestul era o formă uzuală de manifestare a dezacordului
unui grup social ori politic faţă de politica autorităţii. Însă din 1945, anul
în care s-a instalat guvernarea comunistă, protestul a fost reprimat cu
brutalitate. Cu toate acestea, între 1945 şi 1989 românii au protestat atunci
când condiţiile de muncă şi viaţă au devenit insuportabile, aşa cum au fost
grevele minerilor din 1977 şi greva muncitorilor de la întreprinderile
braşovene Steagul Roşu şi Tractorul. În 1989, ca o răzbunare a istoriei,
românii şi-au recâştigat libertatea de a protesta chiar printr-o serie de
proteste masive care au dus la căderea regimului comunist. De atunci, istoria
recentă a României poate fi scrisă şi din perspectiva revenirii la cultura
protestului.

Poeta
Ana Blandiana, oponentă a regimului comunist şi una dintre cei care au
contruibuit la renaşterea protestului în România, a inaugurat o expotiţie care
a avut ca titlu Democraţie şi protest. Ana Blandiana a spus că scopul
manifestării a fost aducerea aminte a momentelor care au dus la refacerea
spiritului protestatar. Această idee, fără să fie originală, conţine
nişte accente deosebite ale zilei de azi. Am vrut să strângem la un loc şi să
înşirăm ca mărgelele pe aţă marile manifestaţii care au avut loc în România,
marile proteste care au avut loc în România, de la 1945, primul protest
împotriva comunismului care începea, şi până la protestele din Piaţa Victoriei
care au reînceput în 2017. În această marjă de timp de mai mult de o jumătate
de secol, între care 30 de ani sunt de libertate şi 45 de dictatură. Este un
fel de pledoarie pentru a crea o cultură a protestului. O civilizaţie adevărată
are şi o cultură a protestului, iar o cultură a protestului înseamnă
recunoaşterea şi legarea între ele a momentelor de protest. Faptul că în timpul
protestelor pentru Roşia Montană s-a vorbit într-o mare naivitate şi
ingenuitate despre faptul că erau primele proteste din istoria modenră a
României pe mine m-a uluit. Cu atât mai mult cu cât în Piaţa Victoriei jumătate
din manifestanţi erau cei care fuseseră în Piaţa Universităţii cu 20 de ani
înainte. Cei din 2017 pur şi simplu nu ştiau aceasta, trăim într-o societate
care în mod programatic distruge memoria. Nu era vorba de rea-credinţă, era
ceva de rău augur, era ceva care te putea nelinişti în legătură cu viitorul
unor generaţii care nu voiau să se lege de ceea ce fusese înaintea lor.

Dar existenţa protestului nu înseamnă
că el este mereu benefic democraţiei. Ana Blandiana. Am primit din SUA un
eseu, se numeşte The Language of Protest, care are pe copertă semnul
anarhiei, celebrul cerc anarhist. Am avut revelaţia deosebirilor între
proteste, cât de diferite sunt ele. Pentru americanul care scrisese cartea,
protestul era o formă de a contesta societatea, anarhia este cea care vrea să
distrugă societatea adesea fără a spune ce vrea să pună în loc. Protestele la
care ne-am gândit noi sunt nişte proteste pentru statul de drept, pentru
susţinerea lui, atunci, în 1945, când era ameninţat şi urma să fie distrus, şi
pentru a putea trăi din nou în acest stat de drept. Căci pentru ce altceva au
protestat cei de la Braşov din 1987 de exemplu? Erau aproape nişte copii cei
care reprezentau organizaţia muncitorilor de la Braşov. Apoi tot deceniul
Alianţei Civice n-a fost decât o pledoarie şi un protest împotriva refuzului de
a reconstrui statul de drept care urma să se facă pe baza Proclamaţiei de la
Timişoara. Iar protestele din 2017 nu sunt decât nişte proteste ale celor care
nu vor să accepte că România nu este în stare să devină un stat de drept
de-adevăratelea.

Cultura protestului a revenit în comportamentul
de fiecare zi al românilor după aproape 50 de ani de reprimare a sa. Anii 1990
au fost dominaţi de etalarea protestului în formele sale diverse, de la cel
paşnic, care rămâne cel mai constructiv, până la formele extreme, violente. Protestul
politic a ţinut prima pagină a ziarelor şi a deschis jurnalele de ştiri ale
posturilor de radio şi televiziune. Mitingul-maraton de 52 de zile din Piaţa
Universităţii din aprilie-mai 1990 a rămas în continuare reperul cel mai
important al dorinţei de a spune nu atunci când un grup de oameni simte că
politica nu conduce societatea către binele comun. Se poate spune că renaşterea
protestului în România de după 1989 a fost legată de renaşterea democraţiei şi
a politicii, de reconectarea cetăţenilor la ceea ce este firesc: la urmărirea
interesului public şi la binele comun. (