Psihiatria politică în România comunistă
Psihiatria politică este considerată o formă soft a represiunii comuniste din perioada poststalinistă, folosită pentru a izola şi neutraliza pe toţi cei care se opuneau regimului.
Steliu Lambru, 20.10.2014, 12:45
Psihiatria politică este considerată o formă soft a represiunii comuniste. După toate probabilităţile, ea a apărut în perioada poststalinistă în Uniunea Sovietică şi specificul ei a fost acela nu de a răspândi teroarea în masă, aşa cum era represiunea standard, ci de a izola şi neutraliza pe toţi cei care se opuneau regimului. Procedura era simplă: disidenţii şi opozanţii, persoane sănătoase, erau diagnosticate ca fiind schizofrene sau având tulburări paranoide de personalitate. Erau internate cu forţa în azile psihiatrice unde li se administrau neuroleptice de care nu aveau nevoie şi erau amestecaţi cu pacienţi reali. Unora li s-a cerut să-şi abandoneze părerile politice susţinute cu fermitate pentru a se putea demonstra recuperarea lor. Psihiatrul australian Sidney Bloch, care s-a ocupat de represiunea din URSS, susţine că ideea a apărut atunci când Moscova a dorit să scape de imaginea internaţională proastă lăsată de procesele-spectacol din vremea lui Stalin.
Medicul Ion Vianu a fost printre primii români care au denunţat în străinătate această formă a represiunii statului comunist împotriva cetăţeanului. În 1977, după ce a emigrat în Elveţia, Vianu s-a alăturat unui grup internaţional, Iniţiativa Geneva contra psihiatriei politice, care se ocupa în special de psihiatria sovietică. Vianu şi-a amintit cum a început totul în România.
“Prin 1967-1968, în calitatea mea de asistent al Clinicii universitare de Psihiatrie din Bucureşti, am asistat la anumite discuţii al căror scop precis îl ignoram. Fiind în biroul profesorului şef de catedră Vasile Predescu, am auzit cum dr. Angheluţă, care avea particularitatea, după cum am văzut mai târziu din dosarele de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor fostei Securităţi (CNSAS), de a fi, în acelaşi timp directorul spitalului şi rezidentul Securităţii în spital, ceea ce era rar. L-am auzit spunând că se pregăteşte montarea unor mari spitale de psihiatrie cu sârmă ghimpată şi cu câini-lupi în care urmau să fie internaţi bolnavii periculoşi. N-am sesizat de la început despre ce era vorba deşi, din informaţiile mele şi în special din poveştile despore psihiatria sovietică, aveam indicii. Nu înţelegeam pentru ce motiv deodată s-au înmulţit aşa de tare bolnavii periculoşi şi au devenit atât de periculoşi încât trebuie supravegheaţi cu mijloace penitenciare dintre cele mai severe.”
Deşi regimul Ceauşescu se declara antisovietic, psihiatria politică i s-a părut puterii de la Bucureşti o idee bună pe care a împrumutat-o de la Moscova. ”Apoi a urmat mitingul de deschidere a anului universitar 1969-1970 care a avut loc în Piaţa Universităţii şi la care a venit însuşi Nicolae Ceauşescu. Într-un discurs lung, cum îi era obiceiul, a făcut următoarea afirmaţie: numai un nebun îşi poate închipui că orânduirea socialistă s-ar putea prăbuşi în România. Iar pentru aceştia, noi avem mijloace de tratament, nu numai cămăşi de forţă ci şi alte mijloace.” Şi-atunci am făcut legătura cu ceea ce auzisem în cabinetul profesorului Predescu, cu afirmaţiile doctorului Angheluţă, şi mi-am spus că se preăteşte ceva. De fapt, nu se pregătise, ci începuse deja. Dosarele pe care le-am văzut ulterior dovedeau că deja fuseseră spitalizaţi opozanţi. Cu timpul, am făcut cunoştinţă cu unii dintre aceşti opozanţi, într-o experienţă directă.”
Ion Vianu şi-a adus aminte de un caz pe care l-a cunoscut direct, cel al avocatului Haralambie Ionescu din Braşov. ”Voi aminti cazul unui avocat din Braşov, un pensionar, un om pe care îl consider încă tânăr, nici nu împlinise 70 de ani. El trimisese o scrisoare la ONU spunând că în România nu sunt respectate drepturile omului. Ceea ce era o grozăvie şi o nebunie să spui aşa ceva în România de atunci. Securitatea, care avea multă atenţie când era vorba de curierul internaţional, a prins această scrisoare, l-a arestat şi l-a adus la spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti pentru expertiză. El a fost declarat bolnav mintal, a fost internat câtva timp în spital, dar este adevărat că a fost după aceea spitalizat la domiciuliu, cu obligaţia de a se prezenta o dată pe săptămână la policlinică. După aceea, eu am plecat din ţară şi am aflat că a murit la un moment dat. Dar mi-a trimis vorbă, eu fiind emigrat în străinătate, să nu mai pomenesc cazul lui pentru că i se pusese în vedere să nu mai fie utilizat cazul lui împotriva regimului. Cu alte cuvinte, el era şantajat şi chiar eu m-am simţit şantajat şi într-adevăr, un timp n-am mai putut folosi acest caz. Au mai fost şi alte cazuri pe care le-am cunoscut personal cum ar fi cazul unui scriitor, Ion Vulcănescu. Era un poet fără mare reputaţie, şi m-am pomenit cu el pe aleile spitalului central, era internat într-un pavilion al spitalului având un proces politic. Trebuie să spun că nici Ion Vulcănescu nu era un bolnav mintal pentru că mai târziu a emigrat şi a ajuns administrator la New York al unui mare complex de blocuri. Ceea ce nu este o profesie pe care bolnavii mintali ar putea-o îmbrăţişa cu totul.”
Printre cei care au suferit din cauza tratamentelor psihiatrice s-a numărat şi celebrul opozant Vasile Paraschiv. Numărul celor care au suferit de pe urma psihiatriei politice în România este încă greu de aproximat şi cercetătorii se feresc să avanseze vreo cifră. Iar problema reparaţiilor şi a responsabilităţilor este una complicată. Informaţiile sunt puţine, cei responsabili au murit. Dar marele câştig de azi este acela de a vorbi despre suferinţele celor de atunci, victime hăituite ale unui regim sălbatic şi criminal.
