Prima menţiune a capitalei Moldovei Suceava (10 februarie 1388). Desfiinţarea robiei în Mutenia (8 f
Una dintre cele mai vechi aşezări urbane ale principatului Moldovei medievale este Suceava, prima capitală atestată.
Steliu Lambru, 11.02.2013, 11:06
Una dintre cele mai vechi aşezări urbane ale principatului Moldovei medievale este Suceava, prima capitală atestată. Situată în nordul extrem al României, oraşul s-a dezvoltat pe direcţia de expansiune a Regatului Ungariei medievale către spaţiul nordic extracarpatic. Naşterea oraşului are legătură cu apariţia statului medieval Moldova. La jumătatea secolului al 14-lea, români din Maramureş, conduşi de un lider local, Dragoş, primeau misiunea din partea regelui Ungariei Ludovic I de a păzi marca Moldovei (regiune-tampon) împotriva pericolului tătăresc dinspre est. Suceava va deveni, după consolidarea statului Moldova din ultimul sfert al secolului al 14-lea, timp de două secole reşedinţă domnească în timpul lui Petru I Muşat (1375-1391).
Cu privire la numele oraşului există două explicaţii. Prima o dă cronicarul Simion Dascălul, care scrie în secolul al 17-lea ”Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă” unde îl citează pe Grigore Ureche, un înaintaş, că la Suceava s-au aşezat nişte meşteri cojocari din Ungaria. În maghiară, ”cojoc” se spune szücs. Numele oraşului ar fi o combinaţie între cuvântul maghiar şi sufixul românesc -eavă, şi ar fi însemnat ”cojocărie”. A doua explicaţie, mai puţin credibilă, este că ”Suceava” ar fi rezultatul unei alte combinaţii, şi anume cea de la numele copacului ”soc” şi sufixul slav -va, adică pădure de soci. Ce ne-a rămas din Suceava medievală pînă azi sunt cele două cetăţi între care s-a dezvoltat oraşul. Prima cetate, cea de la Şcheia sau Cetatea de Apus a Sucevei, este situată la nord-vest de oraş. Se află pe un deal de 384 de metri, la înălţimea de 80 de metri faţă de nivelul mării. Era parte a sistemului de fortificaţii construit de principele Petru I la sfîrşitul secolului al 14-lea. În timpul lui Alexandru cel Bun, la începutul secolului al 15-lea, cetatea a fost dezafectată. În prezent este ruinată şi a fost inclusă ca sit arhelogic pe lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Cea de-a doua cetate, Cetatea de Scaun a Sucevei, se află înspre estul oraşului, pe un platou la o înălţime de 70 de metri. Şi această cetate a fost construită de Petru I, dar a fost păstrată şi extinsă de urmaşii săi. A fost fortificată de Ştefan cel Mare, dar în 1675 a fost distrusă de Dumitraşcu Cantacuzino. Şi ea, asemenea cetăţii Şcheia, se află în ruine, şi ea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice din judeţ. Suceava medievală era un oraş multietnic în care locuiau alături de români germani, maghiari şi armeni, cu o activă economie bazată pe schimburi comerciale. În timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, la jumătatea secolului al 16-lea, capitala se va muta la Iaşi, dar, până la începutul secolului al 17-lea, Suceava va continua să fie reşedinţă a altor domni moldoveni.
Desfiinţarea robiei în Mutenia (8 februarie 1856)
Revoluţia din 1848 este considerată reperul modernităţii în Ţările Române. Rod al contactelor cu Occidentul din ce în ce mai intense şi al ieşirii de sub influenţa de secole a otomanilor, românii, asemenea tuturor naţiunilor din Europa Centrală şi de Est, îşi căutau propria cale de dezvoltare economică şi propăşire spirituală. Revoluţionarii români au promovat majoritatea idealurilor de modernizare ca vehicule ale emancipării sociale, politice şi economice. Noua societate îşi propunea eliberarea omului de orice servitute şi stimularea creativităţii în folosul propriu şi al comunităţii. În acest context, sclavia sau robia a fost privită drept cea mai retrogradă moştenire a trecutului. În spaţiul românesc exista o aservire economică, şi anume a unor categorii de ţărani. Dar mai exista şi o aservire rasială, mult mai aspră, care se aplica ţiganilor sau romilor. Această aservire era sclavia sau robia şi însemna că robul nu era liber ca persoană, ci era proprietatea cuiva. Originile robiei romilor se pierd în negura vremurilor. Începând cu secolul al 13-lea, triburi de romi din nord-vestul Indiei au fost luaţi ca auxiliari de către armatele mongole şi purtaţi prin campaniile militare. În Principatele Române au existat trei categorii de ţigani robi: ai statului, ai Bisericii, ai particularilor. Robia a fost o instituţie bine precizată în cadrul societăţii medievale şi moderne româneşti, legile fiind foarte clare în ceea ce priveşte condiţia robului privind drepturile, mai bine zis lipsa sa de drepturi, şi a tratamentului său. Marele obstacol al liberalilor români a fost convingerea proprietarilor de ţigani să-i elibereze de statutul lor social umilitor, inuman. Pentru aboliţionişti, robia era ceva inacceptabil pentru societatea modernă ce urma a fi edificată. Ideea abolirii ei şi-a făcut loc cu greu în societate, primele cereri în acest sens au apărut pe la 1837-1838. Treptat, în preajma revoluţiei paşoptiste, ea a crescut în popularitate. Cum argumentele umanitare pentru desfiinţarea robiei au avut un slab ecou în rîndul deţinătorilor de robi, aboliţioniştii români au mizat pe eficienţa economică a acestei instituţii. Mihail Kogălniceanu şi Ion Cîmpineanu, acesta din urmă fiind primul boier care şi-a eliberat robii în 1837, au dus campanii aboliţioniste înverşunate în presă şi în intervenţiile publice. S-a insistat pe nerentabilitatea robiei. Unul dintre argumentele vehiculate a fost că întreţinerea armatei de robi de la marile curţi boiereşti costa mult mai mult decît beneficiile pe care le aducea munca acestor oameni, aparent gratuită. După 1850, boierii deţinători de robi au înţeles mai clar necesitatea economică a dezrobirii. Pe 8 februarie 1856, în preajma Conferinţei de pace de la Paris care a urmat războiului Crimeii, domnul Munteniei Barbu Ştirbey semna legea prin care 250.000 de oameni, circa 7% din populaţia ţării, deveneau oameni liberi.
