Prima pagină » Panoramice » Pro Memoria » Presa scrisă în România de după cel de-al doilea război mondial

Presa scrisă în România de după cel de-al doilea război mondial

Presa română în secolul 20 a trecut prin toate tipurile de existență, de la cea liberă la cea cenzurată ori suprimată.

Steliu Lambru, 21.03.2022, 14:16

Presa română în secolul 20 a trecut prin toate tipurile de
existență, de la cea liberă la cea cenzurată ori suprimată. Cele mai grave
încălcări ale drepturilor presei, care erau și ale drepturilor omului, au avut
loc între 1945 și 1989, în timp funcționării regimului comunist. După 1945, abia
scăpată din chingile cenzurii regimului fascist, după câțiva ani de libertate,
noul regim o va reintroduce și mai drastic. Dar și în timpul acelui regim au
existat jurnaliști care să încerce să-și facă profesia atât de bine cât se
putea, pe bazele principiilor pe care funcționează o entitate media.

Dorel Dorian a fost jurnalist de la sfârșitul celui de-al
doilea război mondial, a scris aproape în toate tipurile de ziare și reviste. În
1997 el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre
cât de importante erau ziarele în casa părinților săi. M-a fascinat presa cu mult înainte de a mă apropia de presă. Ziarele
erau sfinte pentru mine şi în familia mea. Nu ştiam cum se fac. Învăţasem de la
tata că nici nu trebuie să cred în ce spun ziarele, deşi, dacă ştii să citeşti
printre rânduri şi dacă ziariştii sunt bine intenţionaţi, adevărul răzbate. Era
o chemare, cuvântul era pentru mine sfânt, eram convins atunci că trebuie să
caut cuvântul care spune adevărul. Era tinereţe, era o perioadă de mare avânt
sufletesc, spiritual, în pofida unor erori pe care aveam să le descoperim mai
târziu. A fost o investire, o sfântă investire în nişte idealuri care ni se
păreau a fi singurele şi ultimele: de dreptate socială, eliberare şi distincţie
morală, de afirmare a valorii. Credeam în toate aceste lucruri, cred şi în ele
astăzi, deşi multă vreme drumul pe care am mers s-a dovedit a fi nu cel mai
bun.

Tânărul Dorian a început să scrie de
la 16 ani, din 1945. Însă a observat curând că avea o alegere de făcut, între
pasiune și realitățile cotidiene. Prin vara lui ’48, o serie întreagă de circumstanţe particulare – nu ştiam
cât se poate câştiga şi rezista din scris, aveam o familie pe care trebuia s-o
ajut – m-au făcut să iau decizia de a urma ingineria. Eram în paralel foarte
bun la matematică, la lucruri abstracte. Am ajuns să fac un Institut Politehnic,
Facultatea de Energetică, în ’53 am terminat-o, și continuam să scriu în presa
vremii. În perioada Festivalului din ’53, care a fost la Bucureşti, am fost
dintre cei mai solicitaţi gazetari: am scris povestiri, însemnări, reportaje. Dar
îndată ce am terminat facultatea am plecat spre Valea Jiului şi aveam să ajung
şeful secţiei tehnice şi electrice a primei mari termocentrale din România

După invadarea Ungariei în 1956,
Dorian a observat o schimbare de atitudine a presei: de la avântul revoluționar
precedent ea trecea la blazare. Revista Viața
studențească la care lucra era un exemplu. Văzusem că presa începuse să devină cenuşie, că erau foarte
multe lucruri pe care le simţeam de comandă, era o foarte directă şi de acum
vizibilă politizare a fiecărui demers. Iar noi am înţeles că se încearcă
altceva după ’56, că era o replică pentru studenţime. Mărturisesc că asta a şi
fost revista la început. După al doilea număr a fost un mare scandal de presă
despre problemele pe care le aborda Viaţa
studenţească. Era o discuţie gravă şi cu riscuri mari la Comitetul Central,
discuție condusă chiar de Ceauşescu la care participau Leonte Răutu și Petre
Gheorghe. Toţi am fost chemaţi să spunem ce vrem, ce ne propunem în viaţă, cum
am ajuns să facem ceea ce făceam, dacă ne considerăm nişte iluminişti.

Soluția pentru Dorian a fost
îndreptarea către un tip nou de presă, spre cel tehnic. Ion Iliescu, care era de-acum secretar al Comitetului
Central al Partidului, m-a întrebat ce s-ar putea face pentru ca să se atragă
din nou tineretul, care se ştia că fusese pierdut. I-am spus cu mare
sinceritate că ceea ce cred eu şi văd este o revistă de construcţii de amatori,
care să le dea o profesionalizare, un hobby. Şi am scos revista Tehnium. După trei ani în care lucram şi
la Ştiinţă şi tehnică şi la Tehnium ele au evoluat foarte bine.
Preşedintele Academiei Drăgănescu m-a întrebat de ce nu aş trece la o revistă
de popularizare ştiinţifică de mare ţinută. El conducea pe-atunci România liberă, la care era conectată
revista Magazin. Şi am acceptat
lucrul ăsta. Trebuie să spun că în paralel am mai cochetat şi cu alte
publicaţii, am scris şi pentru revista Femeia
foarte mult. Mă chema Dorina Petcu pe vremea aceea şi răspundeam cititoarelor.
Ele voiau întotdeauna să se întâlnească cu Dorina Petcu şi întâlnirea asta cu
Dorina Petcu nu se putea face sub nici o formă.